Are 22 de ani, e frumoasă și are un trup atrăgător, dar bărbații fug de ea când îi simt mirosul! „Indiferent câte dușuri aș face, nu pot scăpa de el”. Uite a ce miroase tânăra

La vârsta de doar 22 de ani, o tânără din Marea Britanie suferă de o boală ciudată care îi face viața un coșmar.

Cassie Graves are ceea ce se numește Trimethylaminuria, afecțiune a metabolismului care face ca ea să miroasă foarte puternic a pește. Trimethylaminuria este o rară tulburare metabolică în care organismul nu poate descompune trimetilamina, care se găsește în anumite alimente cum ar fi carne și ouă. Mirosul fetei este atât de puternic încât cuprinde imediat orice încăpere în care intră.

„Știi cum este când mergi la pescărie și miroase a pește putrezit? Așa miros eu. indiferent câte dușuri aș face, nu pot scăpa de el”, a povestit Casie care suferă de această boală încă de când era copil.

Din nefericire, medicii nu au reușit încă să îi găsească un remediu. Tot ceea ce pot face pentru această fată pentru a mai reduce din miros, este să îi interzică consumul de pește, carne și anumite legume cu frunza închisă la culoare, din alimentația zilnică.

„Am fost convinsă că Vali este alesul meu și am făcut tot ce mi-a stat în putință să-l scot din ghearele depresiei. Era la spital și am mers să-l externez, dar asistenta mi-a spus că a plecat cu o zi înainte. Am ieșit pe ușă nervoasă, dar m-a oprit o femeie. Când am aflat ce era cu el, de fapt, am încremenit.” E dureros ce-a aflat Simona despre bărbat:

Am fost convinsă că Vali este „alesul” meu și am făcut tot ce mi-a stat în putință să-l scot din ghearele depresiei, să-l ajut să se bucure din nou de viată. Simțeam că mă iubește și-mi era limpede că vom fi împreună. De aceea n-am căutat să-l cunosc decât cu inima și am înțeles prea târziu că n-avea tăria să lupte pentru iubirea noastră.

Eu îmi amintesc și acum cu inima strânsă după-amiaza însorită de duminică în care l-am cunoscut. ședeam pe o bancă într-un parc și admiram gazonul îngrijit și tufele bogate de trandafiri. îmi plăcea priveliștea și era să uit că nu mă aflam într-un parc oarecare, ci într-unul de spital. îmi așteptam o pri-etenă, internată acolo ca să-și trateze insomnia cronică.

Pe aleea din fața mea s-a ivit brusc un tânăr ciudat. înalt și slab, cu obrajii supți și privirea hăituită, purta un trening roșu și un fes negru de lână, în ciuda soarelui de mai. Mergea agale, citind o carte. Chiar în dreptul meu, s-a împiedicat. A așezat cartea deschisă cu fața-n jos pe bancă și am aruncat un ochi pe copertă: „Magicianul”, de John Fowles. și-a scos dintr-un buzunar un pachet de țigări și m-a întrebat:
— Fumați cumva? Vi se întâmplă să aveți un foc?

— Nu fumez, dar mi se întâmplă să am. Chiar aveam în poșetă două brichete pentru prietena mea. I-am întins una, și-a aprins o țigară.

— Scuzați-mi impolitețea, mi-a spus timid și și-a luat cartea de pe bancă.

Am simțit nevoia să fiu amabilă cu el, nu doar din pricina tristeții pe care mi-o inspira.

— Am citit „Iubita locotenentului francez”. Mi-a plăcut mult.

M-a privit mirat. Nu se aștepta să încep o discuție. Apoi, privirea i s-a animat.

— și mie. Dar asta e altfel. 0 combinație de mistic, perdele de fum, un joc între real și imaginar… Trebuie s-o citiți!

Stătea în picioare în fața mea și-mi vor-bea aproape cu pasiune.

— Am s-o caut. Mulțumesc pentru sfat! Atunci mi-a întins brusc mâna.

— Vali mă cheamă. V-o împrumut pe asta, dacă vreți. N-o mai găsiți în librării, a fost publicată demult.

Am dat mâna.

— Simona. Chiar mi-ați deschis apetitul pentru cartea asta.

— Dacă mai treceți pe aici peste trei zile, o termin până atunci.

Eram atât de captivată de ce-mi spunea, încât nici n-am observat-o pe prietena mea, Adi, care ajunsese la doi pași de noi.

— Simo, ce mă bucur c-ai venit! a ciripit ea veselă, iar vraja s-a destrămat.

Vali s-a îndepărtat stânjenit, murmurând:

— Scuze…

— O, nu e cazul! i-am strigat. Am să vin peste trei zile.

— O, vii tu să mă iei acasă? a sărit Adi. Ce bine, atunci mă externez și nu mai trebuie să se învoiască Marcel de la serviciu!

Am revenit acolo după trei zile, nu doar ca s-o duc pe Adi acasă și să-l scutesc pe soțul ei de un drum. Vali mă aștepta pe aceeași bancă. De data asta, purta un trening negru. Fesul era același. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare. N-a zâmbit, dar mi s-a părut că i-au strălucit ochii.

— Uite „Magicianul”, mi-a zis, întinzându-mi cartea. Să-mi spui dacă ți-a plăcut.

— Mulțumesc că n-ai uitat. Dar… cum fac să ți-o dau înapoi?

— Mă găsești aici încă o lună. Mi-ar plăcea să stăm de vorbă.

— Bine, am să vin… duminică! Ce-ai vrea să-ți aduc?

— Un pachet de țigări.

— N-ai vrea și un fes mai subțire? Cred că ți-e tare cald cu ăsta.

În loc de răspuns, m-a privit încurcat. Pe urmă, mi-a zâmbit. Era modul lui de a-mi semnala că pusesem o întrebare interzisă. Fără să-mi dau seama când și cum mi se întâmplase, m-am trezit cu gândul tot mai mult la el. Am așteptat cu nerăbdare să vină ziua de duminică, apoi ziua de miercuri, cea de sâmbătă și tot așa. Îl vizitam tot mai des, iar timpul trecea tot mai repede în compania lui. Am descoperit că se bucura când veneam și că nu părea să aibă alți musafiri. Îmi doream ca întâlnirea noastră livrescă să coboare în universul personal, lucru care s-a întâmplat în foarte scurtă vreme. Într-o zi, Vali m-a luat brusc de mână și m-a întrebat:

— Îți stârnesc oare compasiune?

Mă lua deseori prin surprindere, așa că mi-am revenit rapid din uimire.

— Vrei să mă întrebi de ce vin pe la tine?

— Probabil că da.

— Vin fiindcă-mi stârnești admirație. și fiindcă îmi place să fim…

—… împreună?

— Păi… probabil că da, l-am copiat eu. Dar tu?

— Eu? Medicul mi-a spus că-mi revin din depresie într-un ritm galopant la care nu se aștepta și că aș putea pleca mai repede de aici. Ăsta e meritul tău.

— Mă bucur, i-am răspuns eu, dar de fapt, mă întristasem deodată, aflând că timpul petrecut împreună risca să se scurteze. Ai vrea să păstrăm legătura?

Vali m-a strâns puțin de mână și m-a întrebat:

— Îmi dai voie să… te sărut?

I-am luat răspunsul ca pe o făgăduință. În sfârșit mi se împlinea un vis, îmi întâlnisem sufletul-pereche, după câteva căutări eșuate.

— Ce-i cu depresia asta a ta? l-am întrebat, vrând să aflu cât mai multe despre el.

Și-a dus mâna la fesul negru de lână.

— Mama mi l-a făcut când eram în liceu. E talismanul meu norocos. Dar mama… s-a dus acum cinci luni. Noi doi eram cei mai buni prieteni. N-am mai mâncat, n-am mai dormit, n-am mai avut chef de lucru, de nimic. Taică-meu m-a dus la doctor și… am ajuns aici. știi ce? Cred că pot renunța la talisman… deocamdată, a adăugat el și și-a scos fesul, lăsând niște plete negre, strălucitoare, să i se reverse pe umeri.

— Oau, ai plete de rocker! am exclamat eu, încântată.

— Sunt mai degrabă un semn de rebeliune. Mamei îi plăceau. și fostei mele iubite. Tata înnebunește când le vede. Fac totuși un compromis: port coadă când merg la firmă. Sau fesul. Tu mă accepți așa cum sunt? Sau să-mi pun fesul la loc?

— Nu cumva să-l pui la loc, îți stă foarte bine așa.

— Dar tatăl tău te vizitează?

— Nu. îmi trimite tot ce-mi trebuie prin șoferul firmei. Expeditiv și practic, nu crezi?

— Tu știi mai bine.

Relația noastră s-a intensificat, fugărită parcă de timp. Am schimbat numerele de mobil, petreceam ore-n șir la taclale, la declarații subtile de iubire și promisiuni poetice. Vali nu m-a bombardat cu întrebări despre viața mea, așa cum făceam eu. Asta mi-a convenit, căci duc o existență mono-tonă, l-aș fi plictisit precis. în schimb, eu am aflat câte ceva despre el. Își pierduse mama într-un accident de mașină. Tatăl lui, un fel de zbir al familiei, îl obligase să de-vină inginer. Deținea o firmă prosperă de informatică, unde Vali lucrase, înainte de-a cădea pradă depresiei. Dar acum, că mă cunoscuse, Vali dorea să-și schimbe viața, să fie în sfârșit pe propriile picioare. Am plănuit împreună ca el să-și găsească un job în altă parte și să se mute la mine.

— și ce-o să zică tatăl tău? Crezi că va fi de acord?

— Tata? 0 să tune și-o să fulgere! 0 să încerce să te alunge de lângă mine. Poate că o să mă și dezmoștenească. și ce dacă? îți pasă?

— Mie? De fapt, ăsta e răspunsul pe care-l așteptam de la tine!

— Dacă-i așa, aranjează-mi și mie un cotlon în căsuța ta. A, și vino să mă iei acasă vineri.

— Oau! Te externezi?

— Oau, da! Mi-a spus azi medicul meu.

— Tatăl tău știe?

— A aflat și el vestea. De la doctor.

— Și dacă vine și el să te ia?

— Vine să regleze conturile cu doctorul. De „pacientul englez” l-am scutit eu. I-am zis că plec cu tine.

— I-ai zis de mine?

— Firește! Doar tu m-ai vindecat, nu? M-am apucat să-mi aranjez apartamentul, am golit un dulap și un corp de bibliotecă pentru el. Iar în vinerea cu pricina, m-am prezentat la spital, la volanul mândrului meu Tico, să-l iau pe Vali.

Nu l-am văzut așteptându-mă în parc. Precis își făcea bagajele. Am intrat în rezerva lui. Era goală, de parcă nu stătuse nimeni acolo. Poate se afla în cabinetul medicului, pentru ultimele recomandări. Nu știam cum îl cheamă pe medic, însă am găsit cabinetul asistentelor.

— Vali și mai cum? m-a întrebat una dintre ele.

Atunci mi-am dat seama că nu-i știu numele de familie, așa că le-am indicat rezerva.

— Sunteți rudă cu el?

— Prietenă… M-a chemat azi să-l iau acasă, că se externează.

— Mm… cred că ați încurcat zilele, mi-a răspuns asistenta, studiind un registru. Pacientul s-a externat ieri. Deși… n-ar trebui să vă dau informații, nici nu-i știți numele…

— Cum? Ieri?

— Domnișoară, îmi pare rău! Mai multe chiar nu vă pot spune.

M-a luat amețeala. Am luat mobilul din geantă și l-am sunat pe Vali. Dar am primit de zeci de ori același răspuns: „Persoana apelată nu poate fi contactată”. într-un târziu, am pornit-o spre ieșire. La ușă, m-a abordat o femeie. 0 mai văzusem plimbându-se prin parc.

— Vai, domnișoară, ce rău îmi pare! Vă cheamă Simona?

— Da, de ce? am întrebat-o, indiferentă.

— Tare bine vă stătea împreună! Așa se bucura băiatul! Da’ a venit ieri taică-său și l-a luat acasă.

— De unde știți că era taică-său?

— Păi s-au certat chiar aici, la ușă. Băiatul nu voia să plece, a vrut să o sune pe Simona, adică pe dumneavoastră, dar ta-su i-a smuls telefonul din mână și l-a luat pe sus, cum se zice.

Atunci am înțeles în sfârșit că Vali nu era pregătit să-și ia viața de la capăt, alături de mine. Dar spre deosebire de mine, care sperasem la un viitor în doi, el știuse de la început că nu avea să existe. Poate de aceea nu-i știam nici măcar numele de familie. Se mulțumise să viseze cu ochii deschiși – terapie ce se dovedise eficientă. Asta e singura mea mulțumire.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*