Aurelian Preda, șocat: ,,Sună a blestem!” Ce MĂRTURISIRI uluitoare a făcut fosta soție a preotului-cântăreț

Deși este preot, Cristian Pomohaci este divorțat, iar fosta sa soție, și ea cântăreață de muzică populară, a făcut după divorț un copil conceput prin fertilizare în vitro, pe care îl crește singură.

Totul s-a petrecut în urmă cu câțiva ani la emisiunea regretatului Aurelian Preda, dezvăluirile fiind realizate chiar de Ileana Matus. Ea a fost întrebată despre căsnicia cu preotul cântăreț Cristian Pomohaci, iar Matus a dat răspunsuri care l-au șocat chiar și pe cel care îi lua interviul.

Iată ce a povestit cântăreața: ,,Casatoria noastra a fost pe rapid. El trebuia sa fie hirotonit si nu mai era timp sa facem nunta. Eu, sincer, la inceput nu l-am acceptat. A venit si mi-a spus ,,Nu vrei sa te mariti cu mine? Nu-i bai! Alta fata nu iau, dar fii atenta, cat ai sa traiesti o sa fii singura, o sa am eu grija”.

Aurelian Preda nu s-a putut abține și a spus că ,,Sună a blestem!”, la care fosta soție a lui Pomohaci a recunoscut că i-a și zis: ,,Ma, tu te faci popa si ma blastemi pe mine?”.

Cântăreața a mai declarat că după ce nu a acceptat prima dată să îi fie soție, preotul-cântăreț a plecat plângând, și ea nu a dormit toată noaptea, iar a doua zi i-a acceptat cererea în căsătorie.

Întrebată dacă a fost fericită în căsătoria cu Pomohaci, Ileana Matus a răspuns: ,,Nu. Casatoria a fost un esec. Sa-l ajute Dumnezeu sa-i mantuiasca sufletul”.

Se pare că după divorțul de preotul-cântăreț, încheiat în 15.10.2014, Ileana a dorit mult să aibă un copil, în urmă cu 5 ani a devenit mamă prin fertilizare in vitro, iar cel mic îi poartă numele, deși Pomohaci i-ar fi mărturisit lui Aurelian Preda că și-ar fi dorit ca cel mic să poarte numele lui.

CITESTE URMATORUL ARTICOL:

„Lucram într-un hotel din Sinaia, iar într-o seară am coborât la recepție în speranța de a-mi trage puțin sufletul. Când colo, aici mă aștepta un alt turist.

„Lucram într-un hotel din Sinaia, iar într-o seară am coborât la recepție în speranța de a-mi trage puțin sufletul. Când colo, aici mă aștepta un alt turist. Gras, cu burtă și cu o ceafă de taur, căra după el o ditamai valiza și mirosea a transpirație de la o poștă. Am aflat că era, de fapt, directorul meu și voia să ieșim împreună. I-am făcut-o rău..” Rar ți-e dat să vezi așa ceva, ce-a urmat

Timp de cinci ani am lucrat ca recepționeră într-un hotel de trei stele din Sinaia. Anul trecut, în preajma Paștelui, era agitație mare, cum e și normal. Peste toate, mă trezesc și cu un telefon neașteptat.

— Alo,Iulia?

— Da. Cine e?

Era Silvia, o bună prietenă și fostă co-legă, care reușise să se transfere în București, la sediul firmei care deținea hotelul în care-mi desfășuram eu activitatea.

— Uite care-i treaba, mi-a spus ea. Ca să vezi cât țin la tine, îți dau o informație de primă mână, dar, dacă sufli ceva, ne-am ars!

— Zi! i-am răspuns eu.

— Am aflat că vă paște o inspecție taman acum. Un tip barosan de la noi, de la firmă, s-a gândit să vă calce pragul de Paște.

— Cine e? am întrebat eu.

— Asta-i problema… Nici eu nu știu, dar tot ce am aflat e că se va caza la voi sub un alt nume decât al său, ca să nu-l puteți identifica. Asta mai înseamnă că e un tip nou venit în firmă, pe care nu l-ați mai văzut

— și tu știi care este numele sub care se va caza?

— Evident: Ionel Toma. Să-ți intre bine în cap numele ăsta. Când va veni la tine, să fii nemaipomenit de amabilă: dă-i cea mai bună cameră, ai grijă mare de el… Dacă iese bine, poate te promovează. Ai înțeles?

— Am înțeles, voi fi o angajată-model.

— și nu uita: ce ți-am spus e strict secret.

— Normal, am răspuns și am închis. Mare noroc aveam eu cu Silvia! Informația aceea valora aur: dacă reușeam să mă fac remarcată, eram un om făcut.

Nici nu am terminat bine de vorbit, că am și văzut un bărbat apropiindu-se de recepție. și ce mai bărbat… înalt, bine făcut, puțin grizonant. „Ce bine ar fi să fie el inspectorul!” mi-a trecut prin cap.

— Bună ziua. Mă numesc Ionel Toma și aș dori o cameră… s-a prezentat tipul.

El era! Ce noroc pe mine!

— Aveți rezervare? am întrebat eu.

— Din păcate, nu, a răspuns el. Dar aș dori o cameră cu vedere spre munte, dacă se poate.

— O clipă, vă rog, să verific dacă am ceva liber… i-am zis și am început să butonez calculatorul.

Mai aveam două camere disponibile. Una mare și frumoasă, cu vedere spre munte și una mai mică, ce dădea spre curtea interioară a hotelului. Era cea mai proastă cameră, mai ales că se afla deasupra bucătăriei și tot mirosul de ulei încins de acolo se simțea din plin.

— Aveți noroc, domnul meu, i-am spus. Avem o cameră superbă cu balcon spre munte. îmi permiteți să v-o arăt?

— Dar ce amabilă sunteți! a spus el.

— Sunt amabilă cu toți clienții noștri, am răspuns eu repede.

Când a văzut camera, a fost de-a dreptul încântat. L-am întrebat:

— Vă place?

știam sigur că-i plăcea, dar un pic de teatru nu strica.

— Cum să nu-mi placă?!

— Mă bucur. Atunci, rămâne asta. Cartea de identitate puteți să mi-o dați mai târziu. Dacă aveți nevoie de ceva, personalul vă stă la dispoziție 24 de ore din 24! Nu ezitați să ne solicitați.

— Aș avea o mică rugăminte… a spus el, venind spre mine.

— Vă rog…

— Ce-ați zice dacă v-aș invita la o cafea?

„Deci așa, domnule inspector, treceți direct la atac…”, mi-am zis.

— îmi pare rău, dar asta nu se poate.

— și de ce, mă rog? a început el să mă ia la întrebări.

— Contravine regulamentului intern al hotelului.

— Mare păcat! a concluzionat el.

— Vă doresc un sejur plăcut, i-am mai spus, după care am ieșit din cameră închizând ușa în urma mea.

Inima-mi bătea să-mi sară din piept. în orice alte condiții, aș fi acceptat invitația la cafea și, cine știe?!, poate chiar mai mult, dar așa… în fond, era un șef de la București care mă testa. Dacă aș fi acceptat, poate că m-ar fi concediat chiar de a doua zi.

Am coborât la recepție în speranța de a-mi trage puțin sufletul. Când colo, aici mă aștepta un alt turist. Gras, cu burtă și cu o ceafă de taur, căra după el o ditamai valiza și mirosea a transpirație de la o poștă.

— Slavă Domnului că vine în sfârșit cineva! a tunat el când m-a văzut.

— Vă pot ajuta cu ceva? am întrebat eu, pe un ton nu tocmai politicos.

— Da, puteți! Vreau o cameră. Una mare și să aibă vedere spre munte. Hai, domnișoară, că nu am toată ziua la dispoziție!

— îmi pare rău, dar toate camerele sunt ocupate, în afară de una singură, iar aceasta nu are vedere spre munte.

— Mă rog… a bombănit individul. 0 s-o iau pe asta.

— Cum vă numiți? am întrebat eu.

— Toma. Ionel Toma. Vă dau buletinul mai târziu.

Asta-mi trebuia, o coincidență de nume! Dar burtosul ăsta nu putea fi inspectorul, așa că i-am dat camera rămasă, unde mirosul venit dinspre bucătărie te năucea. După nici cinci minute, necioplitul era din nou în fața mea.

— Nu-mi place camera! a zis și a început să turuie ce nu-i convenea.

— îmi pare sincer rău, i-am răspuns eu, dar nu am cum să vă ajut. Hotelul este arhiplin, iar dumneavoastră nu ați avut rezervare. Vă mai pot ajuta cu ceva? am întrebat eu.

— Da. Vă invit la o cafea. Ce ziceți?

— îmi pare rău, dar trebuie să vă refuz. Contravine regulamentului intern al hotelului, i-am retezat-o.

— Mă rog… a mai adăugat individul și a plecat.

După nici cinci minute, în fața mea stătea frumosul meu inspector.

— Vă doresc o zi excelentă! i-am spus eu repede.

— Mulțumesc, dar ar fi cu adevărat excelentă dacă m-ați însoți. Facem o plimbare, apoi luăm masa împreună.

— Regulamentul nostru…

— Da, știu… Mare păcat!

Am suspinat lung și mi-am văzut de treabă. Restul zilei a decurs într-o atmosferă tensionată, dar numai din cauza nesuferitului de Toma II, care și-a mai făcut apariția de câteva ori, de fiecare dată cu câte o reclamație privind camera. De fiecare dată i-am explicat că nu există altă variantă și că ar trebui să fie mulțumit cu ce am putut face pentru el. Parcă era turc, din cinci în cinci minute apărea iarăși pe la recepție.

Când s-a lăsat seara, hotelul parcă a prins viață, turiștii se înghesuiau spre barul și restaurantul hotelului.

— Iulia, te rog frumos să mă ajuți! Nu mai facem față!

Cel care-mi adresase această rugăminte era Dan, ospătarul-șef, care părea să fi ajuns la limita puterilor. Am rugat o colegă să-mi țină locul la recepție și m-am grăbit spre restaurant.

I-am remarcat imediat pe cei doi Toma. Frumosul meu inspector consulta meniul, iar necioplitul stătea singur la o masă și-mi zâmbea.

— Am o idee: ce-ar fi să cinezi cu mine? m-a întrebat nesuferitul.

Nici nu am apucat să-i răspund că i-am simțit mâna mare cât o cazma pe fundul meu. Nu m-am mai putut abține, eram în pragul unei crize de nervi: i-am turnat în cap paharul cu vin din fața lui.

A reacționat ca o fiară, s-a ridicat și mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi. în clipa următoare, a apărut celălalt Toma, frumosul, care i-a tras un pumn nesimțitului. „Sunt terminată! Chiar dacă mi-a luat apărarea, mă va concedia pe loc pentru gestul meu!”, mi-am zis. Surpriză, însă: nesimțitul se ridică de la pământ și, furios, îmi trântește:

— Ești concediată! Nu mă numesc Toma, ci Ivașcu și sunt directorul tău!

Doamne, ce confuzie făcusem! Una care m-a costat slujba, dar care… mi-a adus un soț, căci Ionel Toma, adevăratul Toma, s-a îndrăgostit de mine chiar din acea clipă. De un an, sunt doamna Toma. Adevărata Toma!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*