Domnul Profesor Leon Danaila!

Lucram la ziar cand a inceput sa ma doara crunt capul. Ma durea uneori non-stop, zi-lumina. Durerea se simtea in frunte de multe ori; alteori o simteam in ceafa. Cel mai adesea in ceafa. Pana la varsta aceea, nu simtisem nicio durere atat de cumplita. Era prima data cand imi venea sa plang – sa urlu – de durere. Am facut in lunile de toamna din 2009 cateva teste si multe controale ca sa vad ce se intampla cu mine. Am fost la multi medici la privat ca sa primesc un diagnostic si un tratament. Am primit mai multe, si diagnostice, si tratamente. Am luat, in cateva saptamani, pastile cat nu am luat o viata. In zadar. Capul imi bubuia in fiecare zi, ma simteam ca si cum cineva imi infigea un cutit de paine in teasta si il rasucea de dimineata pana seara. Nu puteam sa mai zambesc, sa mai dorm, sa mai gandesc.

Intr-o zi, am rugat-o pe colega de la departamentul Sanatate sa imi recomande un medic la care sa merg pentru un nou control. Erau deja doua luni de cand tot luam pastile fara niciun rezultat. Destul de mult timp in care, in lipsa unor ameliorari de la atatea medicamente, eram convinsa ca ceva grav, vreo tumora, isi face loc in capul meu.

“Iti dau pe cineva, dar e persoana importanta. Cea mai importanta. Daca te duci, va trebui sa astepti mult la usa cabinetului. Dar sa astepti, sa nu pleci de acolo pana nu te vede, chiar daca stai si o juma’ de zi”. Nu voi uita niciodata vorbele astea ale Getei, colega mea de la Sanatate.

Si m-am dus.

Geta il sunase pe Domnul Profesor. Am ajuns la spital, la Spitalul Bagdasar Arseni, intr-o dimineata, pe la 9.00. Imi amintesc totul ca prin vis, dar unul visat demult, in alta viata. Stiam de la Geta la ce usa sa merg. Am ajuns la usa, dar era inchisa. “Il caut pe Domnul Profesor”, i-am zis unei asistente. “Asteptati aici”, mi-a spus.

Si am asteptat. Cateva ore. Stateam pe hol cu capul sprijinit de perete. Peretele rece imi mai atenua durerea sau asa mi se parea mie – ca ma doare mai putin. Eram singura si nu ma gandeam decat ca omul pe care il asteptam avea sa imi spuna ca sfarsitul e foarte aproape. Daca ma gandeam mai mult la asta, ma busea plansul.

La un moment dat, inspre mine a venit cineva. Era un barbat ca un bunic (socotesc acum si imi dau seama ca atunci avea 77 de ani). Eu nu mi-am cunoscut bunicii, ambii au murit cand eram eu foarte mica. Venea deci, spre mine, un bunic cu parul alb si cu perciuni. Cand m-a vazut, mi-a zambit.

“Pe cine cautati?”

“Pe Domnul Profesor.”

“Haideti inautru!” Si mi-a zambit cum numai un bunic o poate face.

Domnul Profesor a intrat primul in cabinet, eu – dupa el. Cabinetul era, de fapt, o camera prea mica pentru muntii de carti adunati acolo. Domnul Profesor s-a asezat pe un scaun si, stand cu palmele ca la rugaciune, m-a intrebat ce ma doare.

“Ma doare capul.”

“Cum?”

“Foarte tare. In frunte, dar si la ceafa…” si i-am povestit totul. Stiam ca e persoana importanta si, ca sa nu ii pierd timpul, am incercat sa mai scurtez, dar el mereu ma aducea acolo unde simtea ca nu ii spun tot si imi cerea detalii. Din cand in cand, in usa cabinetului-biblioteca mai batea cate cineva, dar Domnul Profesor le spunea sa astepte.

Am stat in cabinet vreo ora, cred. Dupa o ora, multe intrebari si o poveste intreaga, Domnul Profesor mi-a zis asa:

“Va duceti la serviciu, va faceti hartie de concediu si apoi mergeti la Gradina Botanica. Va luati liber o saptamana. Timp de o saptamana, va observati durerea. Doare dimineata, doare la pranz, doare noaptea? Incercati sa va amintiti cand v-a durut cel mai tare: cand ati fost suparata, iritata, cand ati plans, cand ati ras, cand ati mers la sedinta, cand ati lucrat prea mult. Notati toate amintirile legate de durere si veniti aici dupa o saptamana. Nu mai luati pastilele. Nicio pastila timp de o saptamana. Ii dam noi de cap.”

Am plecat din cabinet linistita, desi inca ma durea capul. Am tinut apoi un “jurnal al durerii” si m-am intors cu temele facute dupa o saptamana si un pic. I-am citit din agenda Domnului Profesor tot ce am notat.

“Sunt doua solutii: ori sunteti mai putin implicata la serviciu, ori va dati demisia. Durerea este pe fond de stres si oboseala foarte mare. Va garantez ca daca va linistiti veti fi bine.”

“Ziceti ca nu e cazul sa fac un control mai amanuntit?”, am intrebat sceptica.

“Da, asta zic”, mi-a spus zambind.

M-am ridicat de pe scaun si am dat sa plec. Domnul Profesor mi-a intins mana si mi-a zis: “Veti fi bine”. Am scos din geanta o cutie cu bomboane si am pus-o pe birou, deasupra unei carti groase. Bunicul a zambit.

Am mers de la Bagdasar Arseni direct la redactie si cateva saptamani mai tarziu mi-am dat demisia. Mi-am luat un an sabatic ca sa ma vindec de oboseala, dar durerea mi-a trecut – fara pastile – din prima luna de odihna.

 

***

In seara asta l-am revazut pe Domnul Profesor. Dar nu la Bagdasar Arseni, ci intr-o poza pe Facebook. Bunicul cu perciuni era in metrou, cu o punga  in maini. Si mi-am dat seama, dupa 6 ani, ca eu nu i-am zis nici pana astazi “Multumesc” acestui om.

Domnul Profesor – academician profesor doctor – este Leon Danaila, unul dintre cei mai mari neurochirurgi romani, recunoscut la nivel mondial, cu 40.000 de operatii la activ, unele dintre ele remarcabile. Potrivit Digi24, Leon Danaila este cel mai bun neurochirurg din Europa si figureaza alaturi de Einstein printre cele 500 de genii ale secolului 21. Domnul Profesor a scazut rata mortalitatii in operatiile pe creier de la 50-60% la doar 3-4%, a introdus microscopul operator si a fost primul in Romania care a facut operatii pe creier cu laser.

Fotografia de pe Facebook (via Marilena Stancu) despre care scriam mai sus este o fotografie despre un OM. Si, cum bine scria o prietena pe Facebook, despre smerenie. Dau poza mai departe cu un singur gand: ca oamenii sa il recunoasca atunci cand stau langa el in metrou si sa ii multumeasca pentru tot ce a facut si face inca.

 

Un articol scris de  http://oanabotezatu.ro/

1 comment

Follow us

Don't be shy, get in touch. We love meeting interesting people and making new friends.

%d blogeri au apreciat:
Orgy