,,Eram prin clasa a cincea când mama m-a obligat să merg la ziua unei colege. Era o fată nouă şi nu voiam să merg. Nu o cunoşteam

,,Eram prin clasa a cincea când mama m-a obligat să merg la ziua unei colege. Era o fată nouă şi nu voiam să merg. Nu o cunoşteam. Am ajuns acolo. Pe masă era un tort enorm şi 30 de pahare. Casa era goală. La 11 ani cât aveam eu, am simţit totul”

O femeie povestește un moment care a marcat-o în copilărie și care i-a definit, într-un fel, viața! Uite cum povestește chiar ea:

,,N-o să uit niciodată ziua când mama m-a obligat să merg la ziua de naștere a unei colege. Eram clasa a cincea și venisem de la școală cu o invitație desenată.

– Nu vreau să merg! E o colegă nouă! În plus, nici prietenele mele, Laura și Beatrice nu merg. A invitat toată clasa.

Am văzut-o pe mama cum studiază invitația și parcă s-a întristat. Apoi, cu fermitate mi-a zis:

– Ba o să mergi! Mâine mă duc să cumpăr un cadou!

Nu-mi venea să cred. Mama nu m-a forțat niciodată să merg la o petrecere. Credeam că o să mor de rușine. Plânsetele și istericalele mele n-au putut să o convingă pe mama. Trebuia să merg la petrecere.

Când a venit ziua de sâmbăta, mama mi-a zis să mă îmbrac frumos și să iau cadoul de pe masă, pentru că urmează să mergem la petrecere.

Mama m-a adus. Stăteam în fața ușii ponosite. Am sunat. Colega mea, Roxana mi-a răspuns, i-am urat la mulți ani (așa cum mi-a zis mama) și i-am întins punga de cadouri. Mama i-a urat și ea la mulți ani și a plecat. Urma să vină să mă ia mai târziu.

Apartamentul în care stătea Roxana era plin de mobilă veche. Toată casa mirosea a vechi. Roxana m-a condus în bucătărie. Pe masă era cel mai mare tort pe care îl văzusem în viața mea. Avea lumânări roz și cineva scrisese cu mâna tremurată “La mulți ani!”.

Lângă tort erau pahare de plastic. Le-am numărat din ochi. Erau fix 30 de pahare, exact câți suntem noi în clasă.

M-am gândit că poate nu e așa de rea petrecerea și că lucrurile vor fi și mai frumoase după ce ajung și colegii noștri.

– Unde e mama ta? – m-am auzit întrebând.

– E bolnavă!

– Și tatăl tău?

– A plecat când eram mică.

A urmat tăcere. Din când în când se auzea tusea unei femei din spatele unei uși închise.

Au trecut vreo 15 minute. Apoi încă 10. Și încă 10. Am realizat că nimeni nu mai vine la petrecere. Voiam să fug.

Roxana a început să plângă. Inima mea, a unui copil de 11 ani a simțit compasiunea pentru Roxana și mânia pentru colegii de clasă.

M-am ridicat pe vârfuri și am strigat:

– Nu avem nevoie de ei!

Ne-am năpustit asupra tortului. Ne-am prefăcut că aprindem lumânările. Roxana a suflat în ele. Am băut suc până ne-a durut burta. Ne-am jucat până am obosit. Ce mai, ne-am distrat.

Nici nu știu cum a trecut timpul și am auzit soneria. Venise mama să mă ia acasă.

Pe drum, i-am împuiat capul mamei. Mami, n-a venit nimeni. Mami, a fost o super petrecere și de abia aștept să le spun colegilor ce au pierdut. Mami, Roxi e o prietenă bună.

Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus că e mândră de mine.

În ziua aceea am învățat multe, dar lecția cea mai importantă a fost cât de mult contează un singur om. Un om poate face diferența. Eu i-am schimbat ziua Roxanei, așa cum mama mi-a schimbat mie viața. ”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*