„Eu și mama n-am fost niciodată prietene, n-am fost niciodată la cumpărături de haine împreună, n-am avut niciodată secretele noastre și nu ne-am spus niciodată una alteia că ne iubim

Când i-am plâns lui tata pe umăr și i-am spus că mama nu mi-a zis niciodată că mă iubește, tata mi-a răspuns: „Nici mie nu mi-a zis…“

Mama e oncopediatru și profesor universitar, și toată copilăria mea a citit și a scris cărți de medicină, și-a dat doctoratul, a făcut gărzi, a predat, a mers la congrese, i-a tratat pe copiii bolnavi de SIDA, leucemie, cancer, hemofilie, pe care nimeni nu voia să-i trateze, s-a luptat cu un sistem medical defect, cu nepăsarea colegilor ei din spital, cu lipsa medicamentelor și cu moartea.

Eu și mama n-am fost niciodată prietene, n-am fost niciodată la cumpărături de haine împreună, n-am vorbit niciodată despre băieți, n-am avut niciodată secretele noastre și nu ne-am spus niciodată una alteia că ne iubim. Am puține amintiri tandre cu mama și le țin ascunse bine, pentru că intimitatea acestor scene mă rănește și îmi aduce aminte că au fost prea puține.

Mama îmi împletește părul după baie, deși sînt adolescentă și între noi mocnește o puternică ostilitate. Mama rîde și cînd rîde e frumoasă, îi dispar venele umflate de pe frunte, face gropițe în obraji și, pentru scurt timp, apartamentul întunecat din Craiova se luminează. Mama curăță o gutuie și o mîncăm în pat, sub plapumă. E singura dată cînd îmi amintesc să fi dormit împreună cu mama, într-o după-amiază de toamnă cînd eu aveam șase sau șapte ani.

Mama a lipsit din copilăria mea. A lipsit fizic, pentru că era închisă la ea în cameră și citea sau scria cărți și articole, era de gardă, era plecată la congrese sau venea tîrziu de la serviciu, mai ales cînd vreunul dintre copiii ei era în stare gravă.

Mama se întorcea din gărzi nervoasă, eram mică și nu înțelegeam ce înseamnă moartea, așa că nu mi-a păsat cînd a strigat la mine – nu mai știu ce prostie făcusem – că i-au murit trei copii în gardă și că numai de tîmpeniile mele nu-i arde acum. Mai tîrziu – eram deja adolescentă – mi-a povestit despre un băiat de șase ani care i a spus că știe c-o să moară și care avea la capul patului cîteva lumînări, pe care le aranjase frumos.

Detaliile acestea mi se par sfâșietoare acum, dar cînd eram mică, fiică de doi medici, nu le înțelegeam. Nu înțelegeam nici ce aveam să aflu abia mult mai tîrziu: că mama e un doctor bun, că și-a dedicat viața unor copii care vin la ea din toate satele din Oltenia cu diagnostice îngrozitoare, că e cumplit să înfrunți nedreptatea, lipsa citostaticelor și disperarea părinților.

Nu înțelegeam de ce mama a sacrificat timpul pe care trebuia să l petreacă cu mine, copilul ei, și l-a oferit altor copii, care au fost mai mult copiii ei decît am fost eu.

Tata a fost cel care s-a ocupat și de mine, și de sora mea, care e cu zece ani mai mare. El ne gătea, făcea curat, spăla vasele, ne dădea bani, ne bătea cu cureaua, vorbea cu noi despre băieți, ne citea jurnalele pe ascuns și mă prindea sărutîndu-mă în fața blocului.

A făcut ce-a putut, n-a știut să fie mai bun, asta ne-a zis o mereu, s-ar fi descurcat mai bine dacă avea băieți, dar pentru două fete n-a fost deloc pregătit.

Eu m-am răzvrătit la 12 ani, am chiulit, m-am certat cu profesorii, am refuzat orice formă de autoritate, am fost exmatriculată, am fugit de-acasă, am fumat, am băut, cred că m-aș fi și drogat dacă se găseau droguri pe-atunci în Craiova.

Cu cît luam mai multă bătaie, cu atît mai furioasă și mai autodistructivă deveneam și cu atît mai multă bătaie luam și cu atît mai tare îmi transformam părinții în dușmani, pînă cînd am crescut, am plecat la facultate la București și între noi a rămas o prăpastie pe care n-am știut niciodată cu ce altceva s-o umplem în afară de reproșuri.

Mama n-a fost niciodată mulțumită de mine, de notele mele proaste, de muzica pe care o ascultam, de prietenii mei, de felul meu de-a fi. Nici acum, cînd sînt ditamai adultul, nu e mulțumită de mine: trăiesc în concubinaj, m-am mutat într-o autorulotă, nu am nici o intenție să fac copii, sînt jurnalist și iubitul meu e fotograf (ăsta e hobby, nu meserie, zice mama).

Nu m-a alintat niciodată – poate atunci cînd eram mică, dar nu-mi amintesc –, nu m a îmbrățișat niciodată, nu mi-a spus niciodată că sînt cea mai cea. Eram la facultate atunci cînd le-am reproșat că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și de atunci tata a început să scrie la sfîrșitul SMS-urilor „Te iubim! Părinții“.

Am fost o adolescentă – și sînt un adult – cu mari probleme emoționale. Durerea s-a estompat de cînd am început s-o apreciez pe mama profesional, de cînd am văzut-o la spital, printre copiii ei, de cînd i am cunoscut foștii ei pacienți, acum tineri de 20 de ani, care vin uneori s-o viziteze și să-i mulțumească. A meritat sacrificiul, mă gîndesc.

Acum, mama are 71 de ani și nu vrea să iasă la pensie, deși eu, tata și sora mea insistăm, mai ales de cînd a avut un cancer de tiroidă și ne a fost teamă c-o s-o pierdem. Mama nu vrea să se pensioneze pentru că e singura oncopediatră din județ și îi e teamă că dacă pleacă n-o să se mai ocupe nimeni de copiii din Craiova și din împrejurimi, ai căror părinți n-au bani să-i ducă la Timișoara sau la București.

M-am tot gîndit la mama în ultimii ani, am încercat s-o cunosc și s-o înțeleg mai bine. Mama s-a născut într-o familie cu zece copii dintr-un sat din Argeș. Bunicul meu a fost preot și mama a mers la liceu la Cluj și la facultate la București – la Pitești n-a intrat la liceu pentru că nu era „de origine sănătoasă“, așa că a plecat din județ, să i se piardă urma.

A trăit în cămine, cu bani puțini, departe de părinții ei și de casă de cînd avea 14 ani. A învățat cu îndîrjire, iar școala și Facultatea de Medicină au fost cele mai importante lucruri pentru ea. Avea note excepționale și ar fi putut rămîne în București, la Institutul Fundeni, dar s-a măritat și l-a urmat pe tata, care prinsese un post într-un sat din Dolj.

Mama s-a născut în 1946 și s-a măritat în 1970. Era o vreme în care femeile trebuiau să se mărite și să facă copii, acesta era rostul lor, iar mama a făcut lucrurile pe care trebuia să le facă o femeie. Nici nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea să se ocupe doar de medicină, să trăiască în concubinaj sau să aleagă să nu aibă copii.

Lucrurile acestea trebuiau făcute, bunicul meu, preot, ar fi fost nemulțumit altfel, colegii, oamenii ar fi judecat-o. Așa că mama s a măritat și a făcut două fete, dar întotdeauna medicina a fost mai importantă decît familia ei. Cînd i-am plîns lui tata pe umăr și i-am spus că mama nu mi a zis niciodată că mă iubește, tata mi-a răspuns: „Nici mie nu mi-a zis niciodată că mă iubește“.

Cristiana

Add comment

Follow us

Don't be shy, get in touch. We love meeting interesting people and making new friends.

%d blogeri au apreciat: