„Mama mi-a zis să nu mă mărit cu Bogdan, care mai fusese însurat de 3 ori. Nu am ascultat-o și

Nimic nu dăunează mai tare unei căsnicii decât lipsa de încredere, suspiciunea și gelozia. Eu, din păcate, le-am experimentat pe toate trei, pe rând, dar și împreună, făcându-mi singură viata un calvar. Acum e târziu, am ajuns să mă hrănesc doar cu amintirile.

Au trecut cincisprezece ani de atunci. De ce vorbesc abia acum? Fiindcă nu mai are cine să mă recunoască în povestea pe care v-o trimit. Mama, singura care mai trăia din familia mea, a murit în urmă cu trei luni, iar ea, ca și mine, era o fidelă cititoare a revistei „Povestea mea”. Chiar dacă aș fi folosit un alt nume, m-ar fi recunoscut și s-ar fi amărât.

Acum însă, când ea nu mai este, simt nevoia să vă scriu, fiindcă vă simt aproape. Nu sunteți ca prietenele mele, care dau din cap, își pun mâna la gură ca niște țoape și zic:
— Aoleu, dar cât ai mai pătimit și tu, dragă! Vai de capul tău, că multe încercări ți-a mai dat Dumnezeu!

Sau, mai rău, îmi spun că n-am avut minte. știu și eu foarte bine că am fost nechibzuită, că am greșit. Așa că de ce să-mi mai spună cineva asta? Nu simt nevoia să fiu compătimită sau blamată pentru comportamentul meu. Dacă îmi scriu aici povestea, una tristă după cum veți vedea, este pentru a-mi lămuri eu însămi câteva lucruri. Dacă pun pe hârtie ce am trăit atunci, sunt obligată să-mi reamintesc totul și, la sfârșit, voi ști mai bine de ce am procedat astfel. Poate voi afla de unde-mi vin coșmarurile, de ce visez urât.

Visez că Bogdan – așa-l chema pe soțul meu – se ridică din pat, de lângă mine, și merge, merge, cu mâinile întinse, până când ajunge la o femeie. Aceasta îl îmbrățișează, îl sărută pătimaș și-i șoptește – nu, de fapt nu-i șoptește, vorbește chiar destul de tare, ca să aud:

— Iubitule, las-o, nu te mai uita în urmă, nu merită!

În visul meu, el râde. Are un râs disprețuitor, care mă zgârie parcă, dar cel mai rău lucru este că pleacă împreună cu acea femeie.

Mă trezesc de fiecare dată speriată, sunt transpirată toată și mă duc în baie, unde mă stropesc cu apă rece pe față, încercând să alung visul urât. Dar peste câteva nopți, acest coșmar mă torturează, e mereu același, nu se schimbă absolut nimic!

Râsul lui Bogdan… Doamne, ce bine îl cunosc pe acest bărbat! și ce dor mi-e de el, de tot ce înseamnă Bogdan! Noaptea întind mâna și pipăi patul, îmi imaginez că e lângă mine, că doarme, că nimic nu s-a schimbat în viața noastră. Că în fiecare dimineață, când mă voi trezi, va veni cu cafeaua, trecându-mi ceașca pe la nas, ca să simt aroma, și trezindu-mă apoi blând:

— Bună dimineața, somnoroaso! Hai, că e vremea să te duci să-ți înveți bobocii să zboare!

Așa le spunea el elevilor mei. Acolo, la școală, ne cunoscuserăm. Era tatăl unuia dintre elevii mei și venise, revoltat, să discute cu profesoara de sport, cu mine, adică. Era foarte tupeist pe atunci:

— Doamnă, mi-a zis el fără să mă salute măcar, vreau să știu ce aveți cu băiatul meu, de ce l-ați lăsat corigent.

Am trecut pe lângă el, privindu-l cu dispreț. și-a dat seama că s-a purtat urât și și-a cerut scuze:

— Mă scuzați, vă rog, să știți că nu-mi stă în fire să fiu așa agresiv și nepoliticos. Chiar nu știu ce s-a întâmplat cu mine.

— Vă accept scuzele, doar pentru că vreau să vă explic că un copil care nu participă la nicio oră de sport nu poate avea nota zece. Nici măcar cinci….

A doua zi, l-a trimis pe fiu-său cu flori. în buchet era un plic închis, în care se afla un bilet cu scuze și cu o invitație la restaurant. Am zâmbit în colțul gurii – era clar că aveam de-a face cu un cuceritor. I-am spus celui mic:

— Roag-o pe mama ta să vină la școală într-una din aceste zile, da?

Băiețelul s-a uitat la mine tare ciudat.

— Doamna profesoară, dar nu știți că eu nu am mamă?

De mult nu mă mai simțisem așa de prost. Doamne, cum de omisesem să mă informez, ca să nu fac vreo gafă? Dar iată că o făcusem. Totuși, faptul că acel bărbat nu era căsătorit sau era divorțat sau văduv nu-i dădea dreptul să mă invite la masă atât de repede, pe mine, o străină.

Nu i-am dat niciun răspuns, nici că da, nici că ba, deși era trecut un număr de telefon în bilet. Florile i le-am dat femeii de serviciu din școală. N-am scăpat însă ușor. Atât de insistent a fost, încât, până la urmă, am acceptat să ies cu el la un restaurant.

— O să stau aici, în fața școlii, până când o să fiți de acord, mi-a zis el. O să ningă, o să treacă lumea pe lângă mine și o să creadă că sunt un om de zăpadă. Asta vreți, să mă transform într-un om de zăpadă? Bine, dar cu o condiție: să-mi aduceți o mătură și o cratiță, pentru decor și niște cărbuni.

Era un tip foarte vesel, deborda de optimism. Cum spuneam, am ieșit împreună în oraș. O cină la un restaurant nu însemna nimic, la urma urmei.

Mama a stat în spatele perdelei, când el a venit să mă ia de-acasă, și i-a studiat fiecare mișcare. Când m-a condus înapoi, am simțit-o iarăși spionându-ne. A fost singura care mi-a zis:

— Bărbatul acesta o să te facă să suferi. Am eu, așa, o presimțire…

— Mamă, am râs eu amuzată, stai puțin, am fost doar la un restaurant, cine știe dacă o să-l mai văd vreodată pe omul acesta? Sau, dacă-l văd, cine știe dacă n-o să trecem unul pe lângă altul, ca niște simpli cunoscuți?

— Lasă, lasă, a zis ea clătinând din cap. Lasă că o să vezi tu… Eu zic să nu te mai vezi cu el, are un copil. Ce-ți trebuie ție bărbat cu plod?! Mie nu-mi place omul ăsta!

M-am mirat și am întrebat-o, nedumerită:

— Ei, dar de unde știi tu că are un copil? A schimbat repede vorba, semn că spusese ceva fără să vrea.

— Auzi, dar tu nu-ți iei mâine rochia aia de catifea? m-a întrebat ea, prefăcându-se a nu mă fi auzit.

Era clar, trebuia să insist, s-o iau cu binișorul, pentru a afla ceva de la ea. într-un târziu, mi-a mărturisit:

— Am sunat-o pe Diana, știi, fata colegei mele de serviciu. Lucrează la Evidența Populației și am rugat-o să-mi dea adresa lui și niște date despre el.

— Ai făcut o anchetă, ce te-a apucat? Dar mama m-a oprit cu un gest foarte autoritar. Când voia ea, ziceai că e ministru, așa era de impunătoare. Nu mai îndrăzneai să scoți o vorbă.

— Lasă-mă să spun! De la Diana am aflat că a fost însurat de trei ori, că ultima oară nevasta i-a fugit cu un șofer și că, de atunci, ar fi jurat să se răzbune, să nu ierte nicio femeie.

Parcă vorbea de altcineva, așa mi se părea de străin Bogdan în descrierea pe care o făcuse mama. În schimb, eu îl vedeam ca pe un bărbat cu capul pe umeri, serios, responsabil. Nu lăsa deloc impresia unui mare cuceritor. Ci a unui om singur care căuta un suflet care să-i semene.

— Ei, aș! am exclamat eu, nu cred o iotă din ce-mi spui. Ce te-a apucat?

— Ce m-a apucat? a reluat ea. Ia fă bine și vezi ce face sâmbăta după-amiaza!

Mi-am pus mâinile la urechi, nu am mai vrut s-o ascult și am început să fredonez tare, tare de tot, o melodie. De atunci, ori de câte ori venea vorba despre Bogdan, ieșeam din cameră.

Fiindcă îmi plăcea acest bărbat: era tandru, copilăros câteodată și matur în același timp. Mă surprindea cu gesturi nebunești, cum a fost serenada cântată într-o noapte, sub balcon. Plătise niște lăutari ca să-mi cânte, și tot cartierul a ascultat melodiile acestora. Sau îmi trimitea buchete imense de flori, pe care mama, bombănind, le îndesa în tomberon. Zicea că sunt spurcate, că nu trebuie să respirăm mirosul otrăvit pe care-l degajau!

— Mamă, ești absurdă! i-am zis eu într-o zi, când am zărit niște petale de trandafir pe covor. Termină cu prostiile astea!

— Ce, ce prostii?

Nega că ar fi făcut ceva. Comportamentul ei era atât de stupid, că am făcut imprudența să-i povestesc lui Bogdan ce făcea cu florile lui. Mizam pe faptul că era un bărbat deștept, care nu ar fi văzut în situația asta decât partea amuzantă.

— Înseamnă că trebuie să ne mutăm împreună, mi-a zis el. Ăsta-i un semn că trebuie să-ți aduc flori în casa noastră, să te trezești dimineața cu flori lângă tine, nu să le cauți prin tomberoane. Vrei să fii soția mea? m-a întrebat el apoi, căzând în genunchi.

Două luni mai târziu, îmi schimbam numele de familie în Dumitru, fiind a patra soție a lui Bogdan. Deveneam mama vitregă a lui Sorin, copilul lui de doisprezece ani și elevul meu. Am avut vreo doi ani minunați, în care am crezut că ating cerul cu mâna, că sunt aproape de nori. Nu credeam că există pe lume femeie mai fericită. Bogdan era foarte atent, prevenitor, iubitor, îmi făcea tot timpul surprize, cadouri. Ne iubeam nebunește, nu ne mai săturam unul de celălalt. Abia așteptam să ajungem acasă, ca să facem dragoste.

Iubirea noastră nu a fost umbrită deloc în acești doi ani. Până și mama parcă se liniștise, acceptase ideea că m-am căsătorit cu Bogdan, că nu mai avea cum să mă despartă de el. Deși, uneori, mai venea acasă la noi și mă mai înțepa:

— Și nu-mi arăți și tu poze cu fostele neveste? Ca să văd și eu, să le compar cu tine, nu? Că el așa face, cu siguranță.

O lăsam în pace atunci, mai răbufnea și ea, că deh, fata ei de douăzeci și patru de ani, și fecioară pe deasupra, se măritase cu un bărbat care mai ținuse trei neveste. Avea un fix, ca mai toate femeile, ce era să-i fac?

Spuneam că au trecut doi ani de fericire când s-a întâmplat ceva ce n-am să uit niciodată. Știu că era o zi ploioasă, dar pentru mine era soare, fiindcă aflasem că voi avea un copil. Eram în al nouălea cer, toată lumea era a mea. Vorbeam la telefon cu Bogdan, când am auzit soneria. Când am deschis ușa, în fața mea stătea o femeie de vreo treizeci de ani, îmbrăcată complet aiuristic. Era tare caraghioasă și am zâmbit, fără să vreau.

— Doamna Dumitru? a întrebat ea pășind spre mine, ca să intre în casă. Sunt Ioana, soția lui Bogdan, a mai zis făcând încă un pas și întinzându-mi mâna.

Am rămas mască. Normal că nu mă așteptam ca una dintre nevestele lui Bogdan să-mi intre pe ușă, fără măcar să mă anunțe. Dar până să-mi mai pun eu vreo întrebare, Ioana era deja în bucătărie, deschizând frigiderul.

— Mi-e sete, mi-a zis ea simplu. Nu ai decât apă minerală?

Am arătat cu capul spre masă, fiindcă nu aveam glas. Și-a pus un pahar cu Pepsi și s-a așezat pe fotoliul vechi.

—Nu s-a schimbat nimic de când am plecat eu, a zis ea uitându-se în jur. Ba nu, ceva totuși s-a schimbat…

A făcut o pauză și m-a privit fix în ochi, apoi m-a arătat cu degetul, de parcă m-ar fi împuns.

— Tu. Tu n-ai avut răbdare să mor. Ai vrut să-mi iei locul.

—Nu, nu-nțeleg nimic, am zis eu. Ce loc, ce moarte, cine? Vă rog să-mi explicați.

S-a ridicat brusc – gest care m-a speriat, căci nu știam ce vrea să facă – și s-a dus în sufragerie, unde a dat drumul televizorului.

— Aha, iar nu merge televizorul, a remarcat ea.

Am tăcut. Nu știam ce să fac. Brusc, femeia s-a întors spre mine.

— Uite de ce-am venit, a zis ea. Cu siguranță că nu știi adevărul. Bogdan, așa cum îl știu eu, nu ți-a spus o vorbă. L-ai întrebat unde pleacă în fiecare sâmbătă după-amiază?

Doamne, parcă vorbea mama! Atunci mi-am adus aminte că și ea mă întrebase același lucru.

— Nu l-ai întrebat, văd asta în ochii tăi. Ei, bine, vine la mine, la spital. Mi-aduce flori, flori pe care le văd și aici, în casa asta, unde am trăit împreună cu el. Am avut grijă de băiatul lui timp de șapte ani, de când i-a murit mama, a doua nevastă a lui Bogdan. și într-o zi, pac, a venit boala asta, n-am mai putut să respir decât cu aparate și m-am dus la spital. I-am redat libertatea lui Bogdan după un an, am divorțat, nu avea rost să-l leg de mâini și de picioare. Trebuia să aibă viața lui, să fie liber. Am rămas internată, nu pentru că aș avea nevoie de spitalizare, dar pentru că nu am unde să mă duc, m-am obișnuit acolo și, apoi, directoarea adjunctă e sora mea, mi-a dat o rezervă, mă simt foarte bine…

Vorbea foarte repede, ciudat de repede, pentru un om care avusese probleme cu respirația, cu inima sau cu ce avusese ea. Abia o urmăream. Am întrebat-o:

— Și de ce ați venit la mine?

Chiar nu știam de ce venise. S-a uitat pe fereastră, ca și cum nu m-ar fi auzit, apoi a zis simplu:

— Mai am un an de trăit. Vreau să te rog să mi-l redai pe Bogdan, pentru un an. Atâta.

Am început să râd, era atât de absurd ceea ce voia!

— Doamnă, am răspuns eu, Bogdan nu e un obiect!

M-a întrerupt brusc. În ochi avea lacrimi.

— Te rog! Pune-te în locul meu!

Apoi a plecat, mai bine zis, a luat-o la fugă. N-am apucat să mai zic nimic. Vizita asta m-a tulburat foarte tare. Când s-a întors Bogdan acasă, i-am spus ce se întâmplase. S-a albit la față și a zis:

— N-o lua în seamă, inventează, nu e în toate mințile. Dar simt că am o responsabilitate față de ea, de aceea mă duc sâmbăta la spital, s-o văd. Iartă-mă că ți-am ascuns asta, am vrut să te protejez!

De atunci însă, eu n-am mai avut liniște. Simțeam nevoia să știu mai multe despre ea, să aflu de ce boală suferea, cum ajunsese acolo, la spital. Am vizitat-o, dar nu-și amintea de mine sau, cel puțin, nu a lăsat să se vadă. M-a întrebat cine sunt și ce vreau. I-am spus.

— Bogdan? Care Bogdan?

Pe hol, o asistentă m-a lămurit.

— Și-a pierdut mințile când l-a găsit pe bărbatu-său în patul conjugal cu o elevă. A avut un șoc puternic și nu și-a mai revenit. Dar cine sunteți? m-a întrebat ea deodată, speriată puțin, de parcă ar fi vorbit foarte mult, nepermis de mult.

Nu i-am răspuns nimic și am luat-o la goană, pe scări. Greșeala mea, ulterior, a fost că nu am discutat deschis cu Bogdan. Mi-a fost teamă de ce puteam afla. Dar am început să-l văd altfel, am început să mă îndoiesc de el, să-l privesc neîncrezătoare. Bineînțeles că a observat și m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.

Am dat vina pe sarcina pe care o pierdusem – de fapt, făcusem un avort, nu mai eram sigură că vreau să am un copil cu el. Mi-aduceam aminte că mama avusese rezerve în privința lui și mă gândeam că voise să mă avertizeze, dar că nu o ascultasem, făcusem de capul meu.

Un an am trăit în tensiune, totul era negru în jurul meu, nu mai era lumina din fiecare zi. Parcă și el se întuneca, lipsea din ce în ce mai mult de-acasă, ca și cum i-ar fi fost greu să stea cu mine.

Într-o zi, a insistat însă atât de mult să-i spun ce-i cu mine, că i-am mărturisit. S-a albit la față și a zis:

— E târziu. Prea târziu. Un an de zile ai stat cu gândurile astea și te-ai întrebat dacă e adevărat ori nu? Adică un an de zile am trăit cu o străină în casă? Nu pot să cred!

A plecat furios, fără să mai spună altceva. Când s-a întors, noaptea târziu, mi-a spus că vom divorța, că nu poate trăi cu cineva care nu are încredere în el și nu discută deschis orice problemă.

L-am implorat să mă ierte, să uite totul, că am fost o proastă, că am greșit, dar a rămas neînduplecat.

— Nu, nu pot! M-aș minți, te-aș minți! Nu te mai pot iubi!

Am divorțat. Am suferit foarte mult, căci mi-am dat seama cât de naivă am fost, ce ușor am căzut în capcana unei femei nebune și a unei asistente care-i era soră și care voia să se răzbune pentru nebunia surorii ei, fără ca aceasta să aibă legătură cu vreo aventură a lui Bogdan. Nu era decât o invenție.

M-am întors la ai mei, și mama, asta a fost tare ciudat, a suferit foarte mult că m-am despărțit de Bogdan. Nu i-am dat amănunte, de-asta vă scriu abia acum, când ea nu mai este, ca să nu se necăjească de faptul că fata ei și-a împins bărbatul spre o altă femeie, căci Bogdan, la trei ani de la divorț, asta a făcut, s-a recăsătorit.

Eu însă nu am mai avut curaj să fac acest pas. Mi-am zis că nu merit să trăiesc lângă cineva. Așa cred eu și nimeni nu-mi poate schimba părerea. Cel puțin pentru moment.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*