„Mi-am crescut fata singură. Tatăl ei a părăsit-o când avea 4 ani și n-a mai vrut să știe de ea

„Mi-am crescut fata singură. Tatăl ei a părăsit-o când avea 4 ani și n-a mai vrut să știe de ea! Zilele astea ne-am întâlnit cu cineva care îl cunoaște și ne-a zis că el are alți copii acum și altă familie. Mi s-a strâns stomacul, gândidu-mă ce simte copilul meu, dar ea a zis…”

O mamă care își crește copilul singură a învățat totul despre iertare de la fiica ei în vârstă de 11 ani. Mesajul pe care femeia l-a scris pe o rețea de socializare a devenit viral pe Internet.

„Fetița mea nu și-a mai văzut tatăl de când avea doar patru ani. Acum are 11. Cand avea doi ani, tatăl ei m-a contactat și m-a întrebat dacă poate să renunțe la drepturile parentale pentru a nu mai plăti pensie alimentară, iar eu am fost de acord.

Am vrut să o scutesc de suferința de a avea un tată iresponsabil, iar sacrificiul financiar era bine meritat, având în vedere că aveam siguranța că nu o va dezamăgi din nou. Nu am mințit-o niciodată în legătură cu cine este tatăl ei sau unde a plecat… Am încercat să îi răspund întotdeauna la întrebări pe înțelesul vârstei ei.

Când fetița avea patru ani, tatăl ei m-a sunat și mi-a spus că a fost diagnosticat cu cancer și că ar vrea să o vadă. Am lăsat să treacă o zi apoi ne-am întâlnit într-un parc. Deși el a cerut să ne vedem două ore, a stat doar 20 de minute și apoi nu am mai auzit niciodată de el…

Însă, într-o vară ne-am întâlnit cu cineva care îl cunoștea și a făcut un comentariu despre cât de mult seamănă fetița cu ceilalți copii ai lui. Persoana respectivă a început să ne detalieze cum tatăl ei s-a așezat la casa lui și are o familie.

Mi s-a strâns stomacul gândindu-mă cât de dureros poate să fie pentru ea auzind toate aceste lucruri. Am încercat să închei conversația cât am putut de repede, ne-am îndreptat spre mașină să plecăm, apoi am văzut-o zâmbind. Mi-a spus: <>.

Aceea a fost ziua în care fetița mea de doar 11 ani m-a învățat tot ce trebuie să știu despre iertare!”.

„În urmă cu 10 luni, am făcut cunoștință cu Claudia. Mi-am luat inima în dinți și am ieșit cu ea la un restaurant, mă cam îndrăgostisem de ea. Voi știți cine era fata asta, de fapt? Am rămas mut, mut. Ce destin să fi avut eu?!” De necrezut cine era femeia cu care s-a întâlnit bărbatul tocmai la Sibiu:

Străzile din Sibiu erau încă ude. Plouase toată noaptea și tunetele groaznice ale acelui mijloc de iulie mi se păruseră niște lovituri puternice venite să-mi întrerupă visele. Eu, după ce adorm, desfășor o activitate onirică incredibilă, și sunt mândru de asta, dar uneori am impresia că îmi dirijez visele după ce le-am provocat, într-atât detaliile lor depășesc obișnuitul.

Astă-vară, visul meu cel mai obsedant era Claudia. E drept că această femeie tânără și frumoasă, cu un aer distant și enigmatic, cu plete lungi, castanii, exista și în realitate, dar, pe viu, n-o văzusem decât de patru ori -trecând în grabă pe strada mea – și creatura din vis era mult mai amănunțită.

Știam că o cheamă Claudia de la un vecin care îmi spusese și unde stă. Misterioasa Claudia locuia pe strada mea. Adică pe strada Florilor. Se mutase de curând și stătea doar cu mama ei. Visul cu Claudia se repeta frecvent.

Apariția onirică mă tulbura mai mult decât cea fugitivă din realitate. Femeia din vis era îmbrăcată, cel mai adesea, în alb și nu mai trecea grăbită, ci zăbovea de fiecare dată, câteva minute, în fața casei mele, parcă admirând mușcatele de la ferestre.

În noaptea aceea de iulie cu tunete și fulgere am visat că, de fapt, e ziuă, e soare, că ies în stradă și o prind de mână pe Claudia, vorbindu-i despre dragostea pe care am început să i-o port. Tot în acel vis de iulie o întrebam de ce nu mai are haine albe, de ce poartă acum o bluză de culoare galbenă care îi dezgolește umerii și pentru că nu îmi răspundea, îi spuneam că vom pleca mâine la mare, vom închiria o ambarcațiune și că poimâine o voi obliga să se urce într-un dirijabil, într-un balon imens care va survola litoralul.

Ea vorbea în sfârșit și se interesa ce vom face după cele două călătorii. Ii promiteam un hotel fantastic, cu o cameră galbenă ca noua ei bluză, cu perdele somptuoase, cu două tablouri – un ulei și o acuarelă cu verde și albastru – și o lampă montată pe un picior de cristal. șapte trandafiri galbeni ar fi împodobit masa de pe un balcon oval cu vedere spre un golfuleț, spre plaja cu șezlonguri dungate și cu un mic restaurant…

Precizam că i-aș oferi vin, că, totodată, mi-aș oferi vin și că vinul îmi dă o dispoziție romantică și o dorință extraordinară de a cuceri. „Micul dejun în cameră?”, mă iscodea femeia din vis. Da, bineînțeles, în cameră – și îi declarasem că n-ar conta ce se găsește în farfurii, importante ar fi doar privirile noastre întrepătrunse.

Când m-am trezit din somn, în zorii de după noaptea aceea cu tunete, având în minte doar imaginile femeii onirice, m-am hotărât brusc să-mi transform visul în realitate. Sau măcar să încerc, deoarece nu știam dacă e posibil.

Eram în concediu… Am stat un sfert de oră sub duș, apoi m-am îmbrăcat sport și am pornit – ca să-mi limpezesc gândul sau să-l lipesc mai bine de creier – pe străzile ce erau încă ude. Mi-am luat și câinele, un boxer care se ghidează după principiul „Trăiește sălbatic și periculos, aici și acum!”. N-a ratat nicio baltă de pe traseu.

La vremea aceea, câinele era singurul meu prieten și singurul meu colocatar. Am luat-o încetișor pe strada mea în jos, am cotit spre stânga, am parcurs și jumătate din străduța următoare, apoi, când am ajuns la o mică răscruce de drumuri, mi-a venit marea idee: s-o pândesc pe numita Claudia, să-i ies înainte și – sub un pretext oarecare – să intru în vorbă cu ea. M-am întors grăbit acasă, decis să-mi pun planul în aplicare.

Am pândit-o trei zile, din curtea mea. Fumam pe un scaun de răchită, cu ochii la orice mișcare de pe stradă, așteptând să apară femeia din vis. În sfârșit, Claudia s-a ivit (tot grăbită) la vreme de amiază. Am ieșit repede din curte, i-am tăiat calea, am schițat o mică reverență și i-am zis cu cel mai șarmant zâmbet pe care îl aveam la mine:

— Domnișoară, te văd mereu și am impresia că te știu de undeva…

De fapt, o știam foarte bine… din vis.

— Oare de unde? s-a mirat ea.

— Eu locuiesc aici…

— Sigur nu de aici, pentru că eu nu locuiesc în casa dumitale.

— Poate de la vreun salon auto? Sunt vânzător de automobile.

— Eu n-am permis de conducere și nici nu mă dau în vânt după mașini. Îmi place mersul pe jos.

— În cazul acesta, te-aș putea însoți câțiva pași, dacă te grăbești, ca să ne amintim, totuși, de unde ne cunoaștem.

— Nu-i nicio problemă să ne plimbăm până la capătul străzii, unde stau eu. Dar mi-am amintit!

— Zău?

— Mi-am amintit de unde ne cunoaștem!

— Nu e timpul pierdut… Ai accepta invitația mea la un ceai sau la o cafea?

— Mă inviți… în oraș?

— Da.

— Vai, ce… abordare curajoasă! Ce manieră, tipic masculină, de a nu irosi timpul!

— „Fugit ireparabile tempus”.

— Adică timpul fuge ireparabil!

— Cam așa ceva.

— N-am nimic împotriva unei ieșiri în oraș, mai ales că nu m-a mai scos nimeni în ultima vreme. Vecinii trebuie să socializeze. Însă, apropo de timp, acordă-mi, te rog, un ceas, ca să mă schimb.

— Foarte bine! Mă duc și eu să-mi schimb hainele. Ne întâlnim tot aici?

— Tot aici.

„Lipeala”, sau cum vreți să-i spuneți, a decurs mult mai repede și mai ușor decât m-am așteptat.

Tânăra – în vârstă de douăzeci și cinci de ani – era volubilă, prietenoasă, dornică de comunicare, nu distantă, așa cum credeam. După ce ne-am plimbat puțin prin parc, am dus-o la un restaurant… poate nu așa de mic și cochet ca acela din vis. A fost o seară plină de promisiuni și speranțe. Eu sărisem din vis în realitate, dar încă credeam că visez.

Prietenia și dragostea noastră s-au înfiripat într-un ritm alert… În decurs de numai câteva săptămâni, ieșind împreună, ne-am descoperit multe afinități și trăsături comune. Iar după cinci luni, ne-am logodit în taină, fără asistență, seara, pe întuneric, în curtea unei biserici din apropierea caselor noastre.

Oare câte dintre vise sunt premoniții? Acum, la zece luni de când am făcut cunoștință pe stradă cu femeia din vis, nu mai locuiesc doar cu câinele, ci și cu Claudia, iubita mea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*