„Numele meu este Laura, am nascut natural, intr-o maternitate din Bucuresti. M-au lasat sa il alaptez de trei ori de pe 27 si pana pe 29 dupa-amiaza, cand mi l-au adus in salon. Stiam ca face antibiotic. Dar nu mi se spunea de ce. Abia dupa ce am bagat…

Povestea mea incepe in prima parte a lunii decembrie cand, dupa o intarziere a menstruatiei de vreo doua saptamani, intarirea sanilor, pofta de mancare pe la 5-6 dimineata si in cele din urma si un test de sarcina pozitiv, am decis impreuna cu logodnicul meu sa facem o programare la Regina Maria pentru confirmarea sarcinii.
Nu imi doream decat ca medicul meu ginecolog sa fie femeie si sa nu ma impinga sa nasc prin cezariana. am fost la doamna doctor Borali Denise ( o recomand cu mare drag pentru cei care vor sa nasca la Regina Maria in Bucuresti), care ne-a confirmat sarcina de sase saptamani pozitionata corect si cu DPN 12 iulie.

Acasa am avut lungi discutii cu logodnicul care insista sa nasc la Regina Maria (unde el avea asigurare de la munca) si nu la un spital de stat cum voiam eu. Si pana la urma, diferenta mare de bani si-a spus cuvantul si am stabilit sa mergem la Polizu la recomandarea unei verisoare care nascuse acolo in urma cu cateva luni si fusese destul de multumita.
Astfel, mi-a recomandat pe doamna doctor Livia Manta care mi-a urmarit in continuare sarcina pana am nascut natural pe 27.06.2017 un baietel. În general, toata sarcina a decurs normal, fara probleme de sanatate, iar doamna doctor a fost foarte draguta.

Pentru morfologia fetala ne-a recomandat la insistentele noastre (nu voiam sa stam pe la cozi prin spital) un cabinet particular (Dr. Calimfirescu-am fost foarte multumiti si de dumnealui), analizele de sange le-am facut si prin spital ( pentru cei care isi permit financiar chiar nu recomand-cozi, la toaleta te trimite sa iei proba de urina si nu este hartie igienica, una din asistentele din policlinica spitalului extrem de aroganta si in jur de trei ore pierdute pentru o proba de sange, una de urina si recoltarea secretiei) si pe la Matei Basarab (curat, personal profi si amabil).
La 37 de saptamani doamna doctor mi-a sugerat sa grabim nasterea cu acordul meu deoarece trebuia sa plece in concediu, iar riscul ca eu sa nasc cat ea era plecata era destul de mare. Am acceptat dupa ce m-a asigurat ca pentru bebe nu este niciun risc si asa am stabilit ca marti dimineata ne vedem la spital sa-l aducem pe bebe.

Luni seara, pe la ora 9, au inceput contractiile regulate si doamna doctor mi-a spus ca daca sunt la 3-4 minute sa nu astept si sa merg la spital. Cu toata ca erau la 3-4 minute, nu am fugit ci mi-am continuat plimbarea prin parc. Am ajuns cu greu acasa deoarece contractiile devenisera tot mai puternice asa ca am luat bagajul si am plecat la spital. Pe la ora 23.00 am ajuns la spital.
Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns sus a fost sa le spun ca am epidurala la mine, dar raspunsul lor a fost: „Si cine sa ti-o faca la ora asta?”. Deja ma panicasem, durerile erau tot mai insuportabile, cand am decis sa nasc natural, ma bazasem pe epidurala care imi va ameliora durerea.

M-au dus in sala de nasteri unde moasa, o doamna foarte draguta careia imi pare rau ca nu i-am vazut numele si infirmiera (doamna Elena) la fel de atenta si draguta, au avut grija de mine.
Moasa mi-a spus la un moment dat sa nu mai tip asa ca mai este mult pana dimineata cand voi naste. Deja ma panicasem. Nu era decat miezul noptii, cum sa dureze pana dimineata? Mi-au pus o perfuzie si mi-au zis ca in zece minute o sa ma lase putin durerea. Asa a fost, dar bucuria a tinut doar vreo 15 minute in care contractiile erau mai putin intense.
Dupa perfuzie m-a verificat moasa si mi-a zis: „Dai de baut daca nasti in noaptea asta?”, „Clar, da!!!”. Si asa mi-a sunat pe la ora 1:15 medicul ginecolog sa vina ca nasc.

Pe 27.06.2017 la 01:50 am adus pe lume cel mai dulce printisor de 50 cm si 2850 grame, Apgar 8, cordonul ombilical infasurat de doua ori dupa gat, alb ca varul, pe care mi l-a dat doar sa il pup si l-au dus la terapie intensiva.
Pe cat de bine au mers toate cu nasterea pe atat de prost au continuat: copilul a avut complicatii la nastere, nu reusea sa isi regleze singur temperatura corpului, avea un suflu la inima, a vomat in terapie intensiva de doua ori, a fost diagnosticat cu torticolis si tal valg.
Zilele petrecute in spital au fost un cosmar: copilul meu era la terapie intensiva si nimeni nu imi spunea care este motivul si cat il vor tine acolo. În salon toate celelalte mamici aveau copiii langa ele, eu nu…imi doream asa de mult sa il pot tine in brate…

M-au lasat sa il alaptez de trei ori de pe 27 si pana pe 29 dupa-amiaza, cand mi l-au adus in salon. Stiam ca face antibiotic. Dar nu mi se spunea de ce. Abia dupa ce am bagat 100 de lei in buzunarul medicului neonatolog mi s-a spus ce probleme are. Am facut un calcul dupa ce am ajuns acasa si nu am facut prea multa economie alegand sa nasc la stat: medicul ginecolog+moasa+infirmiera+asistente+medic neonatolog+anestezist (la mine nu a fost cazul)+ kit epidurala…Nu voi repeta experienta!
Acum, copilasul nostru e bine, e sanatos, creste si noi suntem topiti dupa el.

CITESTE IN CONTINUARE URMATORUL ARTICOL

POVESTE REALA DE VIATA: „Ne aflam in pat, epuizati, dupa o noapte intensa. Nu i-am spus lui Marius ca am ramas insarcinata, nu intentionam sa pun presiune pe el pentru a ma lua de nevasta. La scurt timp, ne-am despartit, cumplit ce s-a intamplat…” Ce-a ..

La absolvirea facultatii, chiar atunci cand bagam mana in foc ca eu si Marius ne vom casatori, am fost parasita! Iubitul meu nu-si dorea o familie, asa ca a dat bir cu fugitii. Abia la reuniunea de 20 de ani, cand si-a vazut baiatul de a carei existenta habar n-avea, a inteles ce a pierdut…

Povestea mea incepe asa: acum doua decenii, pe cand aveam 22 de ani si tocmai terminam ASE-ul, eu si Marius formam unul dintre cele mai admirate cupluri din intreaga facultate. Ne cunoscuseram chiar acolo, in primul an, cand ne si indragostiseram, iar de atunci eram impreuna. Prietenii ne tachinau adesea, intrebandu-ne cand vor dansa la nunta, insa destinul avea alte planuri in ceea ce ne priveste.

— Melania, suntem tineri, cine ne grabeste sa ne casatorim? m-a intrebat iubitul meu auzind propunerea venita din partea mea. Putem sa ne mai distram cativa ani si, intre timp, ne facem un rost, apoi ne-om casatori. Ce spui?

Ne aflam in pat, goi si epuizati, dupa ce consumaseram un amor nebunesc si devastator. Eu nu intentionasem sa pun presiune pe Marius. Ma simteam atat de bine in acele momente incat pur si simplu gandul de a ne uni destinele in fata lui Dumnezeu venise de la sine. in niciun caz nu ma asteptam la un refuz din partea omului iubit, insa vorbele lui m-au trezit din visul frumos si mi-au infatisat o reali-tate rece si dureroasa.

Cu numai cateva zile inainte, aflasem ca sunt insarcinata, insa nu voisem sa ii fortez mana lui Marius, asa ca nu ii destainuisem nimic. imi doream ca hotararea de a ne casatori sa vina ca urmare a dorintei comune, izvorate din dragoste, nicidecum sa fie rodul unei constrangeri.

— Bine… Bine, Marius! am ingaimat poticnit. Dar suntem impreuna de patru ani, nu crezi ca ne cunoastem suficient de bine? Daca ne iubim, ne putem distra in continuare si totodata ne putem face un rost impreuna chiar casatoriti fiind. Nu vad unde e problema. Dragostea ne va ajuta sa depasim orice obstacol, vei vedea ca vom fi fericiti, Marius!

Nu-mi dadeam seama ca, de la tonul blajin, ma aprinsesem treptat, ajungand sa ii tin o scurta pledoarie in favoarea casatoriei, dar. de fapt, asta facusem. Cu pruncul in pantece, imi vedeam spul-berate visele de a avea familia visata, ceea ce ma facuse sa ma aprind.

— Melania, nu asa se pune problema, mi-a soptit Marius cu duiosie. Doar stii cat de mult te iubesc. insa nu vreau sa ma simt incorsetat in chingile mariajului numai de dragul de a avea la mana o hartie prin care sa fim legati. Nu m-as mai simti liber, nu as mai putea respira. Nu stiu daca ma intelegi…

in clipa aceea, imi stateau pe limba cuvintele prin care sa ii dezvalui faptul ca eram insarcinata, ca rodul iubirii noastre prindea viata in mine, scrie poatenustiai.ro. Dar, repet, gandul ca astfel l-as forta pe Marius sa se insoare cu mine numai pentru copil m-a infranat. Am ales sa nu ii spun nimic.

— Ba inteleg, Marius, i-am raspuns pe un ton de om resemnat, ceea ce, de altfel, si eram. Nu cred ca, de cand suntem impreuna, ti-am ingradit in vreun fel libertatea, dar, daca asta iti doresti, sa te simti liber, nu ai decat sa fii liber. insa eu, in acest moment, imi doresc cu totul altceva. imi doresc o familie.

in urma discutiei de mai sus, care, repet, avea loc la putin timp dupa terminarea facultatii, drumurile noastre s-au despartit. Poate multe alte femei, in locul meu, ar fi incercat sa il pastreze alaturi pe barbatul cu care urmau sa aiba un copil. Dar eu nu sunt asa. Eu gandesc si simt altfel. As fi trait toata viata intrebandu-ma daca Marius ma iubeste cu adevarat ori daca s-a insurat cu mine din mila sau din obligatie. M-as fi temut ca, peste ani, vor aparea reprosurile legate de producerea sarcinii neasteptate. Nu as fi avut o casnicie implinita. Asta nu ar fi fost viata. Nu as fi fost fericita. Asa incat am ales singuratatea.

Norocul meu a fost acela ca parintii mi-au fost mereu aproape, iubindu-ma neconditionat si sprijinindu-ma cand mi-a fost greu. Cu ajutorul lor, l-am putut creste pe Mihai si totodata am putut sa imi fac si un rost, cum formulase Marius, asta insemnand ca, in cativa ani, m-am realizat pe partea profesionala.

Cat priveste dragostea, experienta traumatizanta traita avea sa aiba un impact dur si socant asupra mea, peste noapte devenind frigida. Mai exact, nu mi-am mai dorit niciodata atingerea unui barbat si, prin urmare, nici nu m-a mai atins vreunul. Asta, pana in urma cu cateva luni, cand s-au intamplat cateva lucruri interesante pe care este musai sa vi le povestesc.

Asadar, in ciuda faptului ca eram o femeie tanara si frumoasa, dupa despartirea de Marius nu am vrut sa mai am de-a face cu barbati. Mama si tata, al caror unic copil am fost, sufereau vazandu-ma mereu singura si ma tot indemnau sa imi gasesc pe cineva, insa mie imi era bine, nu imi doream un partener si nici o viata intima.

Astfel stateau lucrurile dupa un deceniu de la ruptura de barbatul iubit, atunci cand am primit un telefon de la Irina, fosta sefa de grupa din facultate. Aceasta fusese – si ramasese – una dintre cele mai bune prietene ale mele, tinusem legatura cu ea peste ani si, prin urmare, nu m-a mirat prea tare ca m-a sunat. M-a surprins insa motivul pentru care o facuse: Irina ma invita la reuniunea de 10 ani de la absolvire.

— Melania, trebuie sa vii! Vor fi acolo aproape toti fostii nostri colegi! m-a incurajat prietena mea, care, desigur, era la curent cu faza urata pe care mi-o facuse Marius dupa terminarea facultatii.

— si ce daca? am raspuns oarecum apatica. Nu mi-e dor de nimeni! stii bine ca, in afara de tine, nu am ramas in contact cu niciun fost coleg, asa ca de ce as merge acum sa ii intalnesc, cand nu ma intereseaza ce mai fac?

— iti spun eu de ce: fiindca la reuniune va fi prezent si Marius, tatal copilului tau. A confirmat deja. Nu-mi spune ca nu iti doresti sa il vezi, sa afli ce mai face si asa mai departe.

— Irina, au trecut zece ani! De ce crezi ca deodata m-ar interesa ce mai face omul care mi-a dat viata peste cap?

— Fiindca… il mai iubesti! Recunoaste, Melania! Altfel, ti-ai fi gasit de mult pe cineva, nu te-ai fi autocondamnat atatia ani la o viata in abstinenta, plina de frustrari.

— Esti nebuna, Irina! Spui numai prostii! am incheiat, devenind de-a dreptul furioasa. Te rog sa ma lasi in pace si sa nu mai insisti, ca nu vin la nicio reuniune!

si nu m-am dus! De ce sa ma fi dus? Chiar nu imi doream sa ii revad pe fostii colegi, si cu atat mai mult pe Marius. Dupa ce imi facuse ce imi facuse, ce rost ar fi avut sa discut cu el? Sa ii fi dezvaluit ca este tatal unui baiat de 10 ani, care ma intrebase adeseori, inca de pe vremea cand mergea la gradinita, de ce alti copii au ambii parinti, in timp ce el are numai mama? in fond, fusese decizia mea sa nu ii marturisesc ca va avea un copil cu mine, copil pentru care, in paranteza fie spus, inventasem o adevarata poveste, spunandu-i ca tatal sau plecase peste mari si tari in cautarea unei comori.

— Mama, cand se intoarce tata cu comoara? ma intreba Mihai din cand in cand.

— Cand o s-o gaseasca! ii raspundeam eu cat puteam de convingator. Daca nu s-a intors pana acum, inseamna ca inca nu a gasit-o.

Abia peste cativa ani, mai exact in ziua cand a implinit 14 ani, i-am destainuit baiatului meu ce se intamplase in realitate. El nu a fost prea surprins, spunandu-mi ca intuise de mult faptul ca tatal sau nu plecase dupa nicio comoara si ca nu il va cunoaste niciodata. Nu a mai pomenit, de atunci, nimic despre tatal lui, dar se vedea de la o zi la alta ca este incercat de tot felul de framantari legate de el. si au mai trecut niste ani…

— Mihai, sa stii ca, daca totusi iti doresti, iti poti cunoaste tatal, i-am spus intr-o buna zi. Numai ca nu stiu ce reactie va avea atunci cand va afla ca are un copil asa de mare, de care nu a stiut nimic aproape douazeci de ani.

— Da, mama, mi-ar placea sa il intalnesc pe tatal meu! s-a entuziasmat el. Sunt curios cum arata, ce fel de om este…

Cum de imi venise ideea ca Mihai sa isi cunoasca tatal? Simplu! Cu cateva zile in urma, Irina ma invitase la reuniunea de 20 de ani de la absolvirea facultatii, la care isi anuntase participarea si Marius. Aflasem de la prietena mea, care era la curent cu vietile multora dintre fostii co-legi, ca Marius fusese insurat, dar divortase in urma cu cativa ani, ca nu avea copii si ca, potrivit parerii ei, arata foarte bine, transformandu-se „dintr-un adolescent simpatic intr-un barbat cu adevarat fascinant”.

Am decis asadar sa merg la intalnirea cu fostii colegi, dar nu singura, ci insotita de baiatul meu, care, e momentul sa va marturisesc, seamana izbitor cu tatal sau, la fel cum seamana Michael Douglas cu Kirk Douglas. As fi putut jura ca Marius va observa asemanarea uluitoare dintre el si baiatul meu, astfel ca eram tare curioasa cum va reactiona.

Ei bine, la acea reuniune aveau sa se intample cateva lucruri foarte interesante. Mai intai, fostul meu iubit, vazandu-ma cu Mihai, s-a schimbat brusc la

fata, chipul sau capatand o paloare cadaverica. Nici daca ar fi vazut o fantoma nu ar fi parut mai inspaimantat. Apoi, Mihai, la randul sau, a fost atat de emotionat va-zandu-si tatal, incat ochii sai s-au umezit instantaneu. si, nu in ultimul rand, discutia dintre mine si Marius a fost extrem de surpinzatoare. Nu mi-as fi putut inchipui la ce avea sa se ajunga in urma acesteia.

— Melania, ma bucur tare mult sa te vad! m-a salutat Marius intr-un tarziu, dupa ce isi facuse curaj. Ce mai faci, cum o mai duci?

— Buna, Marius! Mersi, sa spunem ca ma descurc binisor, i-am raspuns, simplu. Tu?

— Eu… Vreau sa stii ca m-am gandit mult la tine dupa ce ne-am despartit, Melania! Am realizat ce greseala am facut si am vrut sa te caut, ca sa ramanem impreuna, dar… mi-a fost prea rusine.

— Mda… Pacat ca nu ai facut-o! Ai fi aflat atunci ca sunt insarcinata, ca urma sa avem un copil, iar Mihai ar fi crescut alaturi de ambii parinti.

— L-am vazut pe baiatul tau, care… seamana atat de bine cu mine! Doamne, cum ai putut sa imi ascunzi asa un secret, Melania? si cand ai de gand sa mi-l prezinti pe fiul meu?

— Numaidecat. L-am rugat pe Mihai sa ne lase putin singuri, dar va veni imediat si il vei cunoaste. E un baiat minunat! Nu am vrut insa ca el sa fie motivul pentru care ne-am fi casatorit.

— Of, am fost un nebun! Daca as putea da timpul inapoi, nu te-as mai lasa sa pleci din viata mea, Melania…

in timpul discutiei, il priveam pe Marius, care arata intr-adevar grozav, si ma intrebam cum ar fi fost viata mea alaturi de el.

„Cu siguranta, mult mai frumoasa!” mi-am raspuns, in sinea mea. As fi trait altfel, as fi avut parte de dragoste, nu as fi fost singura atatia ani. Iar Mihai ar fi avut tata… Ce mai puteam face, insa?

— Daca as putea da timpul inapoi, nu ti-as mai ascunde faptul ca vom avea un copil impreuna, Marius! m-am trezit marturisindu-i omului care, spre uluiala mea, reusea, dupa douazeci de ani, sa trezeasca in mine un fior nestapanit.

„Oare e posibil sa il mai iubesc? Oare l-am iubit in tot acest timp, dupa cum afirmase Irina atunci cand ma invitase la reuniunea de 10 ani? Of, ce proasta am fost ca nu m-am dus atunci! Cine stie cum ar fi stat lucrurile in prezent?! Dar poate nici acum nu e prea tarziu.” Acestea erau numai cateva dintre gandurile care ma invadau cu viteza luminii.

— Melania, crezi ca imi poti da, acum, a doua sansa? si te rog, crede-ma, nu spun asta numai pentru ca am aflat de copil. Pur si simplu, din prima clipa cand te-am revazut am realizat ce greseala am facut atunci…

Ca sa nu maresc suspansul, am sa va dezvalui direct ca, in urma acelei intalnirii si dupa ce m-am consultat cu fiul meu, am luat decizia de a incerca sa imi refac viata alaturi de Marius. De atunci, a trecut aproape un an si pot afirma cu toata taria ca sunt mult mai fericita ca inainte, sunt, din nou, o femeie normala, sanatoasa, care iubeste si este iubita. Eu si viitorul meu sot, care m-a cerut de sotie in genunchi si cu ochii in lacrimi, incercam, impreuna cu baiatul nostru, sa recuperam timpul pierdut si sa ne bucuram cat mai mult de viata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*