„Vă sfătuim să renunțați cât mai urgent la această sarcină”, i-au spus medicii Irinei. Mama a refuzat să creadă că nu-și va cunoaște niciodată copilul. Ce a făcut Irina apoi, i-a lăsat cu gura căscată pe toți medicii

Povestea lui David este dovada certă că miracolele există.

Irina este cea care a decis să facă publică povestea ei și, implicit, mămica lui David. Totul s-a întâmplat în anul 2010, într-o noapte rece și ploioasă din luna mai.

Irina a mers la spitalul Caritas, acolo unde medicii nu au putut decât să constate: „vi s-au rupt membranele și ați pierdut lichidul amniotic, nu mai este nimic de făcut. Din păcate, la doar 14 săptămâni de sarcină, este imposibil ca un copil să se dezvolte fără lichid amniotic, în plus este iminentă infecția care că compromite nu numai copilul ci și viața dvs. Vă sfătuim să renunțați cât mai urgent la această sarcină…înțeleg că mai aveți un copil de 5 ani, nu merită să vă riscați viața”.

Eram de-a dreptul uluită! L-am rugat pe medic să mă lase să mă gândesc până a doua zi. A fost cea mai lungă noapte din viața mea. Plângeam în continuu și refuzam să cred că nu-mi voi putea cunoaște niciodată copilul, nu-l voi putea strânge niciodată la piept.

Aveam sufletul sfâșiat de durere. Chiar nu se putea face nimic? Apoi am început să mă rog cu disperare: “Doamne Dumnezeule Mare și Atotputernic, care ai creat Universul și viață, eu cred că Tu ai toată puterea și autoritatea să găsești o soluție pentru că acest copilaș să trăiască! Eu cred că Tu poți face imposibilul să devină posibil și din acest moment mă încred cu totul în Tine.”

A două zi i-am explicat medicului decizia mea: “Domnule doctor, va mulțumesc pentru grijă ce mi-o purtați, însă vedeți dvs., eu cred că nici unul dintre noi nu este în măsură să decidă viață acestui copil. Atât timp cât este încă în viață, consider că Dumnezeu va avea ultimul cuvânt!” Vădit deranjat de explicația mea, medicul m-a pus să semnez hârtiile prin care eram pe deplin conștientă de riscurile la care mă expun, apoi mi-a spus că aici se încheie colaborarea noastră întrucât el nu vrea să se bage în așa ceva.

M-am uitat cu calm în ochii medicilor și le-am spus: “Acest copil va trăi!” “Dumneata chiar nu vrei să pricepi că este foarte grav?” mi-au replicat ei. “Si dumneata nu vrei să înțelegi că există un Dumnezeu care va face că acest copil să trăiască?” Evident m-au catalogat drept nebună. Adică nu era suficient că fusesem “inconstienta” să laș o asemenea sarcină, acum îi mai și luăm cu Dumnezeul meu.

Desigur, după trei luni, când mi-au făcut foaia de ieșire din spital, aceeași medici au afirmat următoarele: “D-na, suntem obligați să recunoaștem că acest copil a beneficiat de o serie de miracole pe care nu ni le putem explica”

Și dacă tot vorbim de miracole, nu pot să nu mă întorc la momentul când cei de la Giulești nu ne-au mai primit și ne-au trimis la Polizu. Este inutil să mai subliniez faptul că din nou Dumnezeu a pregătit totul fiindcă dacă David s-ar fi născut acolo, el ar fi fost unul dintre acei copiii arși în explozia care a avut loc la numai cinci zile după nașterea lui. Era exact sală unde David ar fi trebuit să fie.

David s-a născut la 26 săptămâni cu 930 grame (a scăzut la 840) cu scor Apgar 2, hemoragie craniană, multiple infecții și malformație de poziție. Piciorul stâng nu avea ligamente iar genunchiul era întors la spate. Ortopedul ne-a spus că, dacă printr-o minune va trăi, va avea nevoie de zeci de operații și nu se știe dacă va putea merge vreodată normal. Nici plămânii nu erau dezvoltați. Mi-au spus că oricum va fi o legumă fiindcă i-a fost afectat creierul la naștere.

David a stat trei luni în spital dintre care 2 luni în incubator, dependent de oxigen și a fost unul dintre cele mai grave cazuri. A fost intubat 33 de zile, expus cel mai mult la oxigen și, paradoxal, a fost singurul caz care nu a necesitat operație de retinopatie. De asemenea, chisturile rezultate în urmă hemoragiei craniene s-au resorbit complet. Se știe că prematurii au probleme cu inimă. David nu a avut nimic. Din toate diagnosticele pe care le-a avut la naștere, și-a revenit complet.

Astăzi are 5 ani și jumătate, este un copil absolut normal, merge la grădiniță, este isteț și nu are nici o problemă. Nu a avut nevoie de nici un tratament sau operație la picioare. Este perfect sănătos!

Da, miracolele încă se întâmplă dacă noi credem și în primul rând îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat rugă și a făcut că imposibilul să devină posibil. Vreau să-i mulțumesc domnului doctor Ciprian Pop că a avut încredere și curaj și nu numai atât. Dânsul a fost îngerul meu păzitor, o persoană de excepție care, pe lângă profesionalism, a dat dovata de o umanitate rar întâlnită.

Cristiana

Add comment

Follow us

Don't be shy, get in touch. We love meeting interesting people and making new friends.

%d blogeri au apreciat: