Este unul dintre cele mai cunoscute personaje din România postrevoluţionară, depăşindu-l în faimă pe celebrul Bulă. Dorel este pricina necazurilor noastre cotidiene.
Ne sparge ţevile de apă, ne distruge asfaltul de pe şosele, ne lasă fără lumină sau fără gaze. „Weekend Adevărul“ vă prezintă povestea lui, a inamicului public nr. 1 al României.
E ora 22.34. Chem un taxi prin aplicaţia de pe telefon. Ajunge în 3 minute, aşa cum a promis. Bărbatul are 36 de ani şi lucrează în taximetrie de vreo şapte ani. Ascultă tare muzica de la radio.
Preferă să conducă dimineaţa şi noaptea – atunci sunt momentele când i se pare că Bucureştiul e un oraş în care ar vrea să trăiască.
„Dar de fapt te minţi singur“, îşi spune lui, pentru că tot atunci vede şi lucruri care-l îngrozesc: cerşetori care dorm pe străzi pe frigul ăsta, bătăuşi, vreun beţiv căzut şi uitat într-un colţ, pe lângă care treci întrebându-te dacă mai respiră. „Dar tu conduci mai departe“. A absolvit o facultate la fără frecvenţă, care i-a luat banii şi i-a dat o soţie.
Nu e foarte mulţumit de viaţa lui, dar, vorba aia, n-ai ce să faci. Ar vrea să plece din ţară, dar în niciun caz să fie ca restul prietenilor săi, care au ajuns să facă naveta odată la câteva luni.
Ar fi vrut să devină pilot de avion. Crede că e un tip ghinionist.
Aceasta este, pe scurt, povestea unui om simplu, care plimbă oamenii mai ales dimineaţa şi seara, pe care-l preocupă uneori urâtul vieţii, şi căruia nu i s-a întâmplat niciodată nimic spectaculos, mai puţin un lucru.
Observ ecusonul bărbatului de lângă aparatul de taxat. Este unul dintre românii care au numele Dorel, iar acest amănunt, e convins, nu mai poate fi trecut cu vederea. Dorel, de la Criss Taxi, se hotărăşte să dea volumul mai încet.
„Băăăi, nene, nu se mai săturau cu glumele!“, îşi schimbă tonul dintr-odată, în timp ce-şi aminteşte de perioada reclamelor cu Dorel la coniacul Unirea. A râs şi el o vreme, dar era copleşitor să-şi audă numele peste tot.
„Parcă toţi fraierii erau deodată Dorel. Şi eu, care mă numesc chiar aşa, trebuia să zâmbesc. Acum nu mai fac oamenii aşa mişto, dar când mai aud pe cineva că mă strigă pe tonul ăla,
«Do-re-leee», mi se ridică părul în cap“, spune bărbatul râzând.
Singura dată când s-a enervat a fost când doamna care-i vorbeşte prin staţie, cea care la prima oră îi spune „Bună dimineaţa“, mai des ca soţia!, i-a zis într-o zi să se mişte mai cu talent la destinaţie pentru că i se plângea un client.
„Eu eram la adresa bună, dar ăla greşise numărul blocului. Eram chiar după colţ! Cine era Dorel atunci?“.
Mama lui i-a pus numele aşa de dragul lui, dar dintr-odată s-a simţit un ghinionist.
Pentru orice greşeală făcută era „taxat“ de către prieteni cu câte-o glumă din reclame. Devenea acel Dorel.
„Acum nu mai pun la suflet, a trecut vremea aia. Şi, dacă mă gândesc bine, nici atunci nu mă supărau rău, că aşa suntem noi, românii – mereu facem băşcălie unii de alţii“.
