Anamaria Vasile

Narcisa Suciu: „Am pierdut-o pe mama când aveam 17 ani. Tata s-a simţit foarte vinovat, practic el a stat în calea ultimei mele întâlniri cu ea“

Din păcate am pierdut-o pe mama când aveam 17 ani. Ea a fost o bună bucată de vreme bolnavă. Câtă vreme a fost sănătoasă, noi nu făceam nimic în casă, făcea absolut tot. Cred că în ultimii 20 de ani de viaţă nu a dormit mai mult de 4 ore pe noapte. Noi nu ştiam de unde se cumpără sau cât costă pâinea. Erau rândurile celebre la lapte, unde mergeam toţi din bloc, doar ca să ne întâlnim. Dar cam atât făceam.
Am puţine amintiri cu mama, deşi nu eram chiar mică atunci când a plecat. Aveam 17 ani, greu îmi mai amintesc. Creierul nostru este făcut să nu ne lase să o luăm razna, să nu suferim prea tare. Blochează anumite amintiri. Îmi zicea Narcela dacă eram bună, iar când eram rea doar se uita într-un anumit fel. Atunci aş fi preferat să mă bată, să mă pedepsească, orice. Nu o făcea, noi nu am fost niciodată bătuţi. Când se uita aşa la mine, îi spuneam: hai, te rog eu, dă-mi o palmă! Fă-mi orice dar nu te mai uita aşa.

Lipsa mamei a simtit-o si mai tare atunci cand ea a devenit mama
Până la naşterea Dariei eu nu văzusem niciodată un nou-născut. Citisem cărţi de specialitate şi, la un moment dat, am dat peste partea în care scria că trebuie să-i cadă buricul. Eu habar nu aveam, cum adică să-i cadă buricul? Chair nu ştiam absolut nimic. M-ar fi ajutat mult să fie mama lângă mine. Cel mai rău mi-a părut că nu ne-am putut lua rămas bun. Chiar în săptămâna în care ea s-a dus, era la şcoală cerc profesoral. Ea era în Oradea, la spital. Pentru că vineri am avut liber, am vrut să mă urc în tren şi să merg să o văd. Taică-miu mi-a zis să nu mă duc, să ţin banii pentru că oricum luni se întoarce acasă. Duminică s-a dus.

Tata s-a simţit foarte vinovat, practic el a stat în calea ultimei noastre întâlniri.

Am făcut greşeala de a ii reprosa asta lui tata. După o vreme, după nu ştiu câţi ani, când ne-a zis că poate ar fi potrivit pentru toţi cei din casă să apară o nouă femeie în viaţa lui, i-am spus că peste cadavrul meu. Şi el, pentru că eram singura lui fată, m-a ascultat. A rămas singur până s-a dus. Cu mintea de acum îmi dau seama că a fost o foarte mare greşeală. Atunci atât am putut. Câteodată mă gândesc că poate ar fi trăit mai mult, calitatea vieţii lui ar fi fost alta.