Cand au intrat pe SCENA, nemtii au izbucnit in lacrimi. Un spectacol magnific, sustinut de ai nostri! Romani sunt apreciati si peste hotare tre sa ne mandrim cu asta ! Acesti romani fac un show impresionant si sunt apreciati de catre nemti ! Merita aprecierile noastre ?
Gheorghe Zamfir (n. 6 aprilie 1941, Găești, Județul Dâmbovița) este un naist virtuoz și compozitor român. Exprimându-se artistic printr-un instrument aproape uitat (naiul, numit și fluierul lui Pan), reușește să cucerească aplauzele întregii planete. Modifică forma, construcția și tehnica naiului, lărgindu-i considerabil paleta de interpretare. Introduce naiul în toate stilurile și genurile muzicale, revoluționând sunetul la scară universală și aducând naiul în atenția publicului modern.
Pe lângă prestigioasa carieră de muzician, se manifestă ca artist și în domeniul literar și al artelor plastice, publicând versuri, eseuri și o carte autobiografică și expunând picturi proprii în țară și în străinătate.
După o carieră muzicală de succes, în 1982, în plin comunism, dedică un concert lui Dumnezeu. Cade în dizgrația cuplului Ceaușescu. Este nevoit să plece în exil.
„Urlând de durere, cu inima sfâșiată în bucăți, am luat drumul exilului, în luna martie 1982, cu două valize și cu naiurile la spinare. Pașaportul mi l-a băgat în buzunar fostul ministru de Externe, Ștefan Andrei, care mi-a spus: „Pleci și nu te mai întorci. Altfel, Ceaușescu te omoară!”. Exilul a fost absolut teribil pentru mine. Dacă nu plecam din țară eram arestat, condamnat și poate pierdut fizic.”
Cariera sa continuă și în exil, bucurându-se de succes mondial. Primește numeroase premii și distincții. În 1986, în Canada, din relația cu Susan Nichols, i se naște unicul fiu, Emmanuel Teodor Zamfir, actualmente baterist într-o formație rock din Montreal. În 1995 se căsătorește cu Marie Noëlle, la Paris. Revenit în România după Revoluția din 1989, traversează o perioadă de dificultăți financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă posesiunile din Franța pentru că nu și-ar fi plătit impozite de milioane de euro. Acest fapt nu îl împiedică să își continue cariera artistică.
Manifestă înclinații muzicale din copilărie, când este atras de muzica lăutarilor, una din dorințele sale cele mai arzătoare fiind să cânte la acordeon cu taraful de țigani. În 1955, la vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Școala de muzică nr. 1 din București (astăzi Liceul de Muzică Dinu Lipatti), cu intenția de a studia acordeonul, dar este acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca, unde demonstrează o abilitate extraordinară pentru acest instrument. Iată cum evocă Gheorghe Zamfir întâlnirea sa cu Fănică Luca:
„Asta se întâmpla prin 1950, când am fost acceptat la Școala Specială de Muzică numărul 1 din București. Aveam 14 ani. Am reușit la examen, în comisia care alegea elevii după conformația fizică. Acești profesori, din comisie, erau vreo 14-15. Eu venisem de la țară, habar n-aveam cine e Fănică Luca.
Văzând că am configurația pentru acest instrument, Fănică Luca mi-a zis să încerc să cânt la nai. Eu i-am zis că refuz și am plecat din clasă. Tata m-a împins din nou, mi-a dat și două palme, și așa am rămas cu titlu de încercare la nai, pentru două luni, dacă nu-mi convine, pot să plec, ceea ce s-a și întâmplat. După două luni, din cauza efortului fizic am părăsit naiul. M-am dus la clasa de contrabas.
M-a căutat Fănică Luca, la câteva zile, prin școală, mi-a dat câteva palme și m-a întors la clasă. Mi-a zis: «Cu trei melodii am cucerit Globul Pământesc. Tu ai să-l cucerești mai mult ca mine. Nu-ți dai seama că ai talent?». Și am rămas la clasă.”
În 1961, după bacalaureat, se înscrie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, pe care îl absolvă cu o dublă specializare, în Pedagogie (1966) și în Dirijorat pentru cor și orchestră (1968). Pe 24 martie 2005 își susține doctoratul, obținând calificativul summa cum laude pentru teza intitulată Naiul – geneză, evoluție și semnificație, coordonată de profesorul universitar Gheorghe Oprea.
În 1959 obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, și înregistrează primele compoziții proprii în stil folcloric, cu Orchestra Populară a Radiodifuziunii. Devine cunoscut publicului larg după ce este descoperit de etnomuzicologul elvețian Marcel Cellier, care studia muzica populară românească în anii ’60. Ca student, în perioada 1961-1966 călătorește în multe țări europene și câștigă Locul I în numeroase competiții internaționale.
În perioada 1966–1969 este dirijor al Ansamblului folcloric Ciocârlia din București. În 1966 scoate primul său disc cu casa de discuri Electrecord, care cuprinde compoziții ale sale în cel mai autentic spirit popular, printre care și faimoasele sale piese: Doina de Jale și Doina ca de la Vișina. În 1968 scoate cel de al doilea disc cu Electrecord. În 1969 pleacă prin demisie de la Ansamblul folcloric Ciocârlia.
Între anii 1968-1970 întreprinde primele turnee în Germania de Vest, Elveția, URSS, China, unde obține un succes impresionant.
În 1970 înființează propriul său Taraf concertistic, cu care susține, în 1971, 45 de reprezentații la teatrul de la Gaîté – Montparnasse din Paris, folosind pentru prima oară cele patru naiuri (soprano, alto, tenor și bas) create de el însuși în 1968. Reprezentațiile se bucură de un succes fulminant.[necesită citare] Va concerta apoi peste tot în lume, elogiile fiind unanime,[necesită citare] din Europa, America de Sud, Canada și SUA, până în Australia, Japonia și Africa de Sud. Este invitat să susțină concerte, în diferite ocazii, de nenumărați șefi de state și personalități, printre care împărăteasa Japoniei, președintele Columbiei și Papa Ioan Paul al II-lea. Primește nenumărate premii și distincții.
În 1972 creează stilul Nai – Orgă, introducând repertorii noi și lărgind considerabil paleta expresivă de interpretare a naiului.
În 1974 compune Misa pentru Pace, pentru nai, cor, orgă și orchestră, pe care o înregistrează la București cu Orchestra Națională Radio și Corul Madrigal condus de Marin Constantin, sub bagheta dirijorului Paul Popescu.
Single-ul său Eté d’amour devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului 1976.[necesită citare] Urmează Păstorul Singuratic, al doilea hit european al său, la care colaborează cu compozitorul și dirijorul german James Last, pe care îl cunoaște într-unul din turneele sale. Ambele cântece anunță venirea unui sunet nemaiîntâlnit până atunci,jv care îi atrage recunoașterea internațională. Urmează concerte în SUA, la Carnegie Hall, New York (1981) și Kennedy Center, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Canada, Africa de Sud, Scandinavia, Belgia, Franța, Elveția, Austria.
