Vasile e un nume ușor de ironizat, însă important e cine-l poartă. La a doua tinereţe, Ana îşi aminteşte cu drag perioada adolescenţei. Şi ne arată tuturor cum capriciile unei fetişcane pot îndrepta paşii destinului pe căi nebănuite.
„Se întâmpla prin 47-48. Eram elevă de liceu, în Constanţa. Toată lumea mă privea cu ochi buni, căci eram un model prin felul meu de a fi. Singura problemă a mea era că, spre deosebire de celelalte colege, eu nu aveam un prieten. Se mira lumea că nu se lipea niciun băiat de mine, că deh, eram drăguţă, deşteaptă, îngrijită… Pentru a evita glumele făcute pe seama mea din acest motiv, le-am spus tuturor că respect un legământ făcut cu mine însămi, cum că în viaţa mea nu va avea loc niciun Ion, Gheorghe ori Vasile. Şi asta pentru că aş fi vrut să rup tradiţia familiei mele numeroase, răspândite peste tot în ţară, în care, poate doar din întâmplare, bărbaţii purtau aceste nume. Îmi doream altceva.
Anii au trecut, am terminat şcoala şi am intrat în câmpul muncii. Cum eram dornică de afirmare, m-am remarcat imediat la serviciu şi am fost cooptată în diverse activităţi artistice ale instituţiei. Însă toate ne dădeam în vânt după echipa de teatru. Ca să ne poată mobiliza, regizorul ne trimitea bilete cu ora şi locaţia unde se ţineau repetiţiile, semnând mereu Sil. Puţin iritată că trebuia să mă adresez mereu cu «tovarăşe…», deşi el era cu aproape doi ani mai mare, la una dintre repetiţii l-am întrebat direct: «Pot să-ţi spun Silviu?». Eram convinsă atunci că de la acest nume vine prescurtarea Sil.
Oarecum mirat, omul a acceptat, să-mi facă pe plac. De atunci, Silviu a rămas pentru toţi. În 1951, am fost transferaţi la Hidrocentrala de la Bicaz. Directorul general de acolo era însă o mână de fier. Nu accepta nimic ce ar fi putut încălca legile moralei, chiar dacă asta presupunea gestul nevinovat al unui bărbat de a conduce acasă o fată. Drept urmare, ne-a abordat într-o zi categoric: «Dacă vă placeţi, luaţi-vă cu acte!». Şi dacă eu şi Sil am luat totul ca pe o glumă la început, între noi neexistând sentimente de altă natură decât de prietenie, curând am primit “sarcina” de a ne căsători într-o săptămână. Aşa se face că, pe 6 iunie 1952, am devenit soţia lui Sil.
Vasile, cadou de nuntă-surpriză
Imediat după ce am spus “da”, am fost chemată urgent la serviciu. Când am ajuns şi eu acasă, pe seară, Sil mi-a înmânat cu mândrie certificatul de căsătorie. Şi… lovitură de trăsnet! În dreptul numelui său, trona impunător Vasile. Am izbucnit, convinsă că este vorba despre o greşeală a celor de la Primărie. Doar eu îl ştiam de atâţia ani şi mi-a răspuns mereu la numele Silviu! Şi eu care credeam că Sil e prescurtarea de la… «Sile, un Vasile alintat» a venit răspunsul. Ca să nu mai spun că eu îl ştiam pe Sil mai “copt”, cu 7 ani mai mare.
Când colo, diferenţa dintre noi era de doar 3 ani. Şi iată cum şi-a bătut joc destinul de capriciile mele adolescentine… Iar acel Vasile pe care nu mi l-aş fi dorit nici în ruptul capului s-a dovedit a fi un soţ minunat, un tată deosebit, care mi-a dăruit două fete reuşite. Şi acum, fie vorba-ntre noi, până şi pentru mama lui, Silviu a rămas până a plecat din lumea celor vii. Păcat că nu am ajuns să împărţim “adânci bătrâneţi” împreună şi am rămas doar cu frumoase amintiri!”