Anamaria Vasile

Acest papagal are cea mai amuzanta reactie atunci cand proprietara toarna apa in pahar

Loki este un papagal adorabil care in momentul in care stapana lui toarna apa intr-un pahar, incepe sa sara in jurul acestuia fara incetare

Reactia papagalului este surprinzatoare de parca ar face un dans ritualic care are ar aduce ploaia. Este atat de amuzant!

Cu piciorusele lui mici, papagalul topaie in jurul paharului care incet se umple cu apa. Fara indoiala ca Loki stie ca odata umplut, paharul cu apa ii va potoli setea instantaneu.

Din cand in cand chiar se opreste sa priveasca atent ceea ce se intampla in fata lui dupa care isi continua dansul minunat.

Daca alti semeni de-ai lui si-ar exprima bucuria prin sunete ascutite, Loki se bucura dand tarcoale unui banal pahar cu apa.

Stapana lui este entuziasmata de reactia adorabila a papagalului si il priveste cu multa afectivitate.

Cu siguranta ca intre ea si jucausul papagal exista o relatie speciala si astfel de momente adorabile se petrec adeseori spre amuzamentul lor.

La final, cand paharul este plin, papagalul poate sa se declare multumit de tratamentul preferential pe care stapana lui i-l acorda.

Un experiment desfăşurat pe o perioadă de trei decenii la finalul secolului trecut a surprins lumea ştiinţei, dezvăluind o inteligenţă remarcabilă în lumea animală: cea a lui Alex, un papagal din specia Psittacus erithacus („papagalul african gri” sau „papagal jako”).

Capacităţile lui extraordinare au schimbat tot ceea ce se credea despre inteligenţa păsărilor, considerate până atunci fiinţe nesofisticate, iar povestea lui Alex a rămas în analele zoologiei.

Un creier cât o nucă, gazda unei inteligenţe ieşite din comun

Cel mai cunoscut papagal din istorie, Alex, a demonstrat de-a lungul vieţii sale capacităţi extraordinare.

Proprietara lui, prof. Irene Pepperberg, afirmă că Alex avea capacitatea intelectuală a unui copil de 5 ani şi inteligenţa emoţională a unuia de 2 ani, fiind încă departe de a-şi atinge potenţialul maxim atunci când a murit.

Irene Pepperberg, profesor de psihologie la Universitatea Brandeis şi totodată cercetător la Universitatea Harvard, l-a cumpărat pe Alex dintr-un magazin de animale de companie din Chicago în iunie 1977, când acesta avea vârsta de 12 – 13 luni.

Timp de 30 de ani, Alex a făcut parte dintr-un experiment dirijat de Pepperberg, fiind antrenat în mod continuu.

Cu timpul, papagalul a reuşit să numere, să recunoască noţiuni, să stăpânească un vocabular de peste 150 de cuvinte şi chiar să dezvolte o relaţie afectivă cu Irene.

Cercetarea realizată de prof. Pepperberg a demonstrat că primatele nu sunt singurele animale ce prezintă o capacitate cognitivă suficient de avansată pentru a permite folosirea unui limbaj complex, cum considera la acel moment comunitatea ştiinţifică.

„Alex a arătat că o creatură cu creierul cât o nucă poate duce la bun sfârşit aceleaşi sarcini îndeplinite de maimuţele antropoide, de delfini şi, în anumite cazuri, de copiii mici.

Educarea lui a fost o realizare extraordinară”, explică dr. Pepperberg.

Deşi ultimul strămoş comun al prof. Pepperberg şi al papagalului Alex a trăit în urmă cu peste 300 de milioane de ani, Alex a depăşit cu timpul stadiul de cobai, devenind practic un membru al familiei lui Irene.

Papagalul a murit în 2007, după 30 de ani petrecuţi în compania lui Irene. În amintirea sa, psihologul a scris o carte intitulată „Alex & Me”, în care a relatat viaţa lui Alex de-a lungul celor trei decenii petrecute alături de ea.

O dezvoltare lingvistică ieşită din comun

Alex stăpânea o varietate de concepte, fiind capabil să recunoască cinci forme, şapte culori şi să numere până la 8. Inteligenţa sa îi permitea să utilizeze cuvintele şi conceptele cunoscute cu referire la peste 100 de obiecte din laborator, putând să le identifice, să spună din ce categorie fac parte, câte obiecte i se arătau sau chiar să solicite sau să refuze un obiect anume.

„L-am învăţat pe Alex încă de la început să eticheteze obiectele pe care şi le dorea. Era motivat să înveţe cuvântul «cheie», pentru că o voia ca să se scarpine cu ea, sau cuvântul «lemn», pentru că îi plăcea să-l mestece. Dorinţa de a obţine un anumit obiect îl motiva să reţină denumirea acestuia”, a explicat Pepperberg.

Tehnica prin care Alex învăţa cuvinte noi era una foarte simplă, intitulată „tehnica model/rival”, adaugă dr. Pepperberg.

„Întâi identificam obiectele pe care şi le dorea şi apoi îl făceam să înveţe denumirile lor. Spre exemplu, eu aveam în mână o bucată de lemn pe care Alex şi-o dorea.

Eu i-o arătam unei studente, care era modelul pentru comportamentul lui şi cu care concura pentru atenţia mea, şi o întrebam: «Ce este asta?».

Studenta răspundea: «lemn». Eu o lăudam pentru răspunsul corect şi îi dădeam bucata de lemn, iar studenta spunea «lemn, lemn, lemn». Alex, în acest timp, observa cum altcineva folosea obiectul pe care şi-l dorea”, relatează Pepperberg.

„Apoi schimbam cele două roluri, studenta devenind dresorul, urmând ca eu să joc rolul de model/rival. Acest lucru urma să-i arate papagalului că procesul este interactiv, că rolurile nu sunt fixe.

Când studenta mă întreba «ce este asta?», eu răspundeam cu un «cuac» şi nu primeam lemnul, dorind să-i arăt astfel papagalului că nu orice răspuns duce la obţinerea obiectului dorit.

După repetarea acestui joc de mai multe ori, Alex a început să răspundă parţial corect («ood» adică «emn»), iar noi l-am recompensat pentru asta şi, cu timpul, l-am stimulat să răspundă corect”, a adăugat Irene.

Cu toate acestea, Alex avea unele probleme de pronunţie. Dr. Pepperberg spune că „anumite sunete sunt greu de pronunţat atunci când nu ai buze.

Cel mai dificil îi era să pronunţe litera „s” la finalul cuvintelor, astfel că îşi spunea «Alec», nu «Alex», iar în loc de «şase» («six») spunea «sic».

Consoanele sunt mai greu de pronunţat – gândiţi-vă la pronunţia literelor «p», «v» sau «b», de exemplu. Cu toate acestea, Alex reuşea să le spună, făcând un efort pentru a le emite din esofag”.